LP radio România

duminică, 30 octombrie 2016

Nu spune stop! Emilian Oniciuc

Nu spune stop!
Emilian Oniciuc

Iubito, de ce vrei sã-mi spui stop?
Nu te juca te rog cu dorul meu!
Ti-am scris scrisori de dragoste mereu;
Le țin în suflet și ți-aș da din el un strop...
Este destul să îndepărtez un dop,
                                                     Să le poți citi, dar te rog, nu spune: stop!

Iubito, poate găsești în inima ta un loc,
În care cu drag să mă oprești;
Dar ar trebui să mă dorești, să mai iubești...!
Iar eu nu mai vreau să fiu în al tău joc!
Nu cred că voi mai avea noroc...
Poate mai bine că spui: stop!

Chiar dacă îmi spui stop, îmi va fi dor,
Un dor nebun de dragostea ta...
Te rog să mă ierți pentru asta...!
Poate sunt nechibzuit și-o spun ușor
Dar dacă nu-ți spun, simt că mor
Așa că...te rog, nu spune: stop!

Emilian Oniciuc- 15.03.2016
„Amor în cheia sol”- Editura NAȚIUNEA, București 2016

marți, 25 octombrie 2016

Garofița din buchet Emilian Oniciuc (Lican)


Garofița din buchetEmilian Oniciuc ( Lican )
Ne-am despărțit într-o gară,
Târziu, pe un peron pustiu...
Din acea perfidă seară,
De tine, iubito, nu mai știu.
Aveam lacrimi ca de ceară
Adunate la foc mocnit...
Ultima îmbrățișare-amară,
Pe obraji ni le-au topit.
Ne-am despărțit fără cuvinte,
 Fără suspine și „te iubesc”,
                                                 Dar cât de iubită-mi ești în minte,
                                                 Când la tine mă tot gândesc...!
Au trecut mulți ani în zbor
Peste trupu-ți de Afrodită,
Ofilit și miruit de amor
Într-o căsnicie îngrădită...
Cred că nu mai ești Zeiță,
Poate anii te-au umbrit,
Dar rămâi o Garofiță,
Din buchetul ce-am iubit...
Emilian Oniciuc ( Lican )- „Șoaptele destinului”. Editura Națiunea- 2014

Sursa fotografiei: internet

duminică, 23 octombrie 2016

Am o credință Emilian Oniciuc (Lican)- ȘOAPTELE DESTINULUI; Editura NAȚIUNEA 2014

Am o credință
Emilian Oniciuc ( Lican )
Hristoase, de atâtea suferințe,
În sângele-Ți nevinovat au amuțit zeii,
Rătăciți au schimbat credințe,
Păcătoșii au convertit ateii...
Siderați au plâns zeii în ceruri,
Îndurerat a lăcrimat Dumnezeu!
Tu plâns vei fi de-a pururi,
Dar pur vei învia mereu.
Noi plângem sângele-ți curat,
Căci suntem poporul unicului Zeu,
                                                              Al dacilor, Zamolxis, zeu uitat,
                                                              Reinventat, schimbat cu Dumnezeu...
Suntem cu toții prigoniți Hristoși,
Suntem așa cum El ne-a vrut:
Credincioșii iertându-i pe păcătoși
Ce ne-au trădat și ne-au vândut...
Păcatul au să ni-l mai vândă,
În lăcomia lor n-au înțeles
Că-n a Dumnezeului izbândă
Suntem poporul Lui, ales...!
Emilian Oniciuc ( Lican )
„ȘOAPTELE DESTINULUI”- Editura NAȚIUNEA 2014

luni, 17 octombrie 2016

IUBIREA LUNII „Șoaptele destinului” - București 2014 ( EDITURA NAȚIUNEA)

Iubirea Lunii
Emilian Oniciuc (Lican-08.01.2015)

Luna-i roșie în noapte,
La apus, lângă Luceafăr;
El i-alintă versuri, șoapte,
Printre-al razelor viu scapăr...

Din înaltul abisal
Stele palide pândescu-l
Pe- nstelatul colosal
                                       Ce încântă universul.

Draga Lună se înfoaie,
În roșeața-i rotofeie,
Sufletu-i un foc de paie
Ars în suflet de femeie...

Îl ascultă- namorată
Ca și- n alte atâtea nopți,
Fața-i este- mbujorată:
Tare l-ar mai vrea de soț...

Dar e dat spre nemurire,
Sufletu-i rătăcitor,
Pe-un condei și pe iubire,
Pe raze un Zburător...

Lacrimile-i cad pe nuferi
Plânși în  lacul înghețat
Să te-aline de-ai să suferi,
Înger- om le-a înălțat.

Emilian Oniciuc ( Lican-08.01.2015)
Șoaptele destinului- București 2014 ( EDITURA NAȚIUNEA)

joi, 6 octombrie 2016

Păcat îngeresc Emilian Oniciuc

Păcat îngeresc
Emilian Oniciuc (Lican)
În cerurile azurite era veselie mare,
Stelele luceau aruncând mărgăritare.
Îngerii se îngereau în penele sticloase,
Tatăl lor, pe Lucifer îl creease...
Era mândria Tatălui ceresc,
Era invidia de îngeri, îngerească,
Era ca boala-n neamul omenesc,
Era iubirea copilului dintâi, copilărească...
Era cel mai iubit înger de Dumnezeu,
Cel mai puternic, arătos, inteligent...
Dar a crezut că e mai mult decât un zeu,
Și a rămas în rai un insurgent...
Totuși avea să fie creată o minune,
Ce-a mai plăcută și mai dragă Domnului...
Adam și Eva, motiv de rebeliune
Pentru răzvrătirea Luciferului.
Frumosul înger de sus privea pizmaș
La primii oameni inocenți de pe pământ.
În sinea gândului trufaș și pătimaș
Făcându-și, tainic, îngerescul legământ...
,,Ce-ar fi să nu mai fie dobitoace,
Create doar pentru amuzament,
Să-i luminez cu fructul ce se coace,
Evoluându-i treptat dar permanent...!?"
În acel timp din zori de timp și zi,
Un El și-o Ea, năuci de fericire,
Purtau povara păcatelor târzii,
Fără să știe, în lauri de iubire...
Dar într-o clipă, poate din plictiseală,
Sau poate din curiozitate feminină,
Ea-l atrase pe Adam spre o greșeală,
Împărțind păcatul în omenescă vină...
Prea grabnic, prea brusc în destin,
Înțelepțirea omului în timpuri a venit,
Prin primul păcat, luciferesc, poate divin,
Ce nu-și dorise Domnul, s-a îndeplinit...
,,Cunoașterea" venise prea devreme,
Iar Raiul, de om putea fi destrămat.
Luciferului i s-ar fi închinat poeme
Ca unui împărat în Rai înscăunat...
S-a supărat o vreme cerescul Tată
Pe cei mai dragi copii ai Lui;
Greșeala nu putea fi iertată,
Păcatul să-l poarte fiii omului...!
Din Eden oamenii-s izgoniți,
Precum Lucifer e izgonit din Rai,
Pentru a rămâne veșnic prigoniți
În luciferic și nesigur trai...


Emilian Oniciuc- Șoaptele destinului,  EDITURA NAȚIUNE 2014

marți, 4 octombrie 2016

Iubita de dincolo... EmilianOniciuc

Iubita de dincolo... Emilian Oniciuc

În valurile înspumate ale tinereții, Am cunoscut iubirea plină de mistere Nedezlegate pe parcursul vieții; Port ghimpi în suflet de durere...
Eram la hora care se ținea în sat, Spărgeam de zor în dinți sămânță Când o superbă fată mi s-a arătat În haine populare de-alea... cu catrință.
Cu cămeșuța decoltată neglijent, Ghicind dorul pasiunii nepotolite... Pierdut eram privind-o ardent Cu simțurile toate răscolite.
Din vorbă-n vorbă, aparent absenți La lumea care ne privea bârfind, De mână ne țineam inconștienți Fără vorbe, privindu-ne zâmbind.
Amurgul ne-a surprins pe deal Când greierii cântau sfâșietor, Iar Luna-n peisajul parcă ireal, Se-ascundea în sidefiu decor.
Amețitoare era clipa noastră, Pierduți în iarba unduită-n vânt, Ducând în zarea-adâncă și albastră Taina iubirii pieritoare pe pământ...
I-am propus să o conduc acasă... Dar m-a privit ciudat și lăcrimând, Apoi, pe pieptu-mi, fruntea o lăsă Și-mi spuse cu tristețe, suspinând:
- Aș vrea și eu, dar timpul mi-a trecut, Mi-e dor de scumpa-mi, draga mamă, Tata e-n ceruri, nu l-am mai văzut... Povestea mea e-adevărată dramă...
Eram uimit și nu înțelegeam Ce încerca să spună, ce taine ascundea... Ca-ntr-o aură ciudată o vedeam, În lumina Lunii părea o palidă stea.
- Draga mea, dragă frumoasă, Ascult și crede-mă, nu înțeleg, Vreau doar să te conduc acasă, Nu pot enigma să-ți dezleg...
Ea, drept răspuns, m-a luat de mână Și-am coborât spre sat la poalele de deal, Am vrut să o opresc, să mai rămână... Dar totul îmi părea atât de ireal...
Ne-am oprit doar pentru un sărut Ce prevestea sărutul de adio-n vânt... O veșnicie clipa de atunci mi s-a părut: Sărutul ei sălbatic fără vreun cuvânt...!
Ajunși în dreptul unui cimitir, I-am pus pe umeri haina mea, Nu voiam să par vreun martir, Dar tremura de frig ca vai de ea.
Apoi am început să-i povestesc De toate câte-n Lună și în stele, Căt sunt de fericit că o iubesc, Și că o voi feri mereu de rele.
În egoismul meu nici nu am observat Că vorbeam singur, chiar singur am rămas. Am strigat-o căutând-o-ngrijorat Preț de mai bine, poate, de un ceas...
Eram lipsit de haină și de portofel Ce-n buzunarul de la piept era... Și mă simțeam ca un tembel Ce-i păcălit de-o fătucă rea...
....................................................
După un timp m-am dus la casa ei, Cu inima în piept bătând puternic... Abia îmi târâiam picioarele pe-alei, Otrăvindu-mi gândurile cu „arsenic”:
Dacă n-am căutat-o destul...? Dacă s-a întâmplat ceva cu ea... Cum de am fost atâta de credul Și mintea, dragostea, să-mi ia?
....................................................
În pragul casei, când ușa se deschise, O bătrânică se ivi cu ochii în abis; Ca o nălucă-n vis îmi apăruse; Cu vocea stinsă, ea mi-a zis:
- Pe cine căutați, cumva v-ați rătăcit? - O caut chiar pe fiica dumneavoastră... - Cu siguranță, tu, copile, ai greșit: Sunt ani de când e moartă fata noastră!
Apoi bătrâna a-nceput să plângă Și să -mi confirme descrierea făcută. O gheară-n piept aveam, în partea strângă... Și m-a-nsoțit la cimitir tăcută.
Pe-o cruce, chipul luminos al fetei dragi, Răpusă de o boală grea, necruțătoare. Cu ochii-n lacrimi și în umbre vagi Am zărit haina mea pe-a crucii- agățătoare...
Un vânt călduț precum o binecuvântare Și-un soare blând mă răsfățau tandru, O ciocârlie se porni în dulcea ei cântare, Învăluindu-mi sufletul de copilandru...
Emilian Oniciuc „Amor în cheia sol” Editura Națiunea 2016

Citatul Zilei

Follow by Email