Wikipedia

Rezultatele căutării

Se afișează postările cu eticheta București 2015. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta București 2015. Afișați toate postările

duminică, 5 iulie 2015

Dan Mitrache

Dan Mitrache


   „M-am născut în Bălceşti, judeţul Vâlcea. Pasiunea pentru literatură o am de mic copil, datorită plăcerii de a studia, de a-mi imagina lucruri şi situaţii, de a mă transpune prin vis, în timp şi spaţiu... Am citit foarte mult, cu bucuria de a cunoaşte lumea aşa cum este, sau aşa cum dorim a fi ... Dorinţa de a scrie versuri a venit mai târziu, cu puţin înainte de începutul acestui mileniu şi, mult timp, versurile mele, rimele, cuvintele care fixau gânduri, idei, trăiri, vise, au rămas în stadiul de manuscris. Până când... până când am simţit la un moment dat nevoia de a comunica, de a transmite ceva semenilor mei, aducând deseori un bimemeritat omagiu iubirii. Sunt coautor în antologia „Vise târzii”, editura Naţiunea, 2014.Am publicat, de asemenea, în antologia „În aşteptarea sărutului promis”, editura Singur, 2014. O nouă antologie, numită „Vise târzii vol.1”, unde, de asemenea, public alături de alţi autori, a apărut în acest an, 2015.
   Colaborez și public frecvent în reviste online precum „Confl uenţe literare”,”Popasuri culturale româneşti”, ”Bogdania”, şi, nu în ultimul rând, în noua şi interesanta revistă „Amprentele sufletului”. Am în faza finală un volum de autor ce va apărea curând.”
   

Declarație timidă
Dan Mitrache

Dacă nu te-aş mai iubi,
cerul meu s-ar întrista,
mai puţin ar străluci
supărat, dac-ai pleca,
lumea mea ar fi nebună
de durere spartă-n stele
şi n-ar şti ce să mai spună
să-mi aline doruri grele!

Dacă nu te-aş mai iubi,
timpu-ar trece implacabil
şi de ce aş mai trăi
fără-un rost, inexplicabil?
Dar privindu-te zâmbind
către mine,nu-mi doresc
altceva nimic a-ţi spune
decât doar…că te iubesc!

Simțuri
Dan Mitrache

De aş putea cu vorba-mi simplă
Să-ţi spun ce mult te pot iubi…
Dar nu pot, îmi las cinci simţuri
Să poată ele povesti:

De aş putea gusta guriţa
Cu buze moi şi-atât de calde,
Nu mi-ar mai fi foame atâta
Şi gura mea nu m-ar mai arde!

De aş putea să-ţi miros părul
Şi pielea ta, voi şti de ce
Voi vrea atunci să închid totul
Într-un parfum „prêt a porter”.

De aş putea vedea … pe tine,
Zi după zi, ceas după ceas,
Tot m-aş ruga în gând de oare
Înc-o secundă a rămas.

De aş putea să-ţi aud vocea
Şoptindu-mi vorbe de amor
Încă mai mult decât atâta
M-ar face să îmi fi e dor…

De aş putea să-ţi mângâi sânii
Şi-n suflet de mă vei primi
Cu ce plăcere infinită
Vise albastre-aş împlini…!

Dan Mitrache- „ Lyrics et prosa” :Editura Națiunea, București 2015

vineri, 3 iulie 2015

Ecaterina Șerban: „Lyrics et prosa”

Ecaterina Șerban


   Iubesc poezia de când mă știu. M-am născut și am copilărit într-o zonă în care muntele stătea tot cu fruntea la cer, legănându-și pruncii cu ochi verzi de brazi. Am cutreierat prin păduri „eminesciene” în adolescență, căutând răspunsuri la întrebările despre existența mea; am visat cu ochii deschiși privind râul care îmbrățișa fiecare piatră odată cu trecerea peste ea; am crescut în mijlocul florilor care priveau mereu spre cer și printre păsările care sărutau cerul prin mișcarea aripilor în timpul zborului. Activez din 2009 în Cenaclul ”George Topârceanu” din Sibiu și sunt colaborator al revistei ”Rapsodia” patronată de Cercul Militar Sibiu. Din scrierile mele personale: Jurnalul unei Metafore, 2010; Esențe de zbor, 2013. Din scrieri în cărți colective: A 11-a poruncă - generația  așteptianismului, 2011; Poezia iubirii - Arta conversației, 2012; Sărutul - Arta conversației, 2014; Suflet nemuritor - Popasuri culturale românești; Nemuritorii cuvintelor - Popasuri culturale românești; Piramida sufletului, 2014;

Doar poetul
Ecaterina Șerban

Azi cerul s-a oprit din spus,
pentru pământul nesupus
și l-a lăsat în voia lui,
ca să-ntoarcă singur lumi,
apoi să le rotească-n vis
să creadă pentr-o clipă
că este-un paradis…
Azi cerul s-a oprit din spus,
pământului pare supus -
se deschid iarăși ferești
luminate-n dor de viu,
parcă-n cetele cerești,
îngeri cântă în lumină
despre treceri pământești.
Azi cerul s-a oprit din spus,
scoate primăvara din apus
și-mbrățișează pământul,
desenează speranța
ce în duh o poartă vântul,
peste frică trece cutezanța -
doar poetul, dăltuie cuvântul.

Acoperă-mă iubire
Ecaterina Șerban

Acoperă-mă iubire,
doar cu un poem
sideral
să mă las mângâiată
de raze din cuvinte
trezită apoi în brațe
cu visul
să-l port cu mine
până la inevitabilul final…
Acoperă-mă iubire,
cu verdele unei primăveri
ce-a înmugurit atunci
ramul de timp,
scos din ierni reci
triste tăceri,
gândul
aleargă și azi
după acel anotimp…
Acoperă-mă iubire,
cu pătura de cer,
cum ceru-o face
îmbrățișând pământul,
să uit pentru-o clipă
că sunt efemer
și-n pas de vals
să ne poarte vântul

Ecaterina Șerban , „Lyrics et prosa”- Editura Națiunea, București 2015

marți, 30 iunie 2015

Cristina Florina Voica


   „M-am născut in Timișoara. Am urmat liceul „Ion Mincu” din Timișoara cu profilul Informatică, în paralel cu Școala de Arte Populare secția canto, având ca profesoară pe Carmen Popovici Dumbravă. Am terminat facultatea de Management în Alimentație Publică și Agroturism.    M-am căsătorit la vârsta de 20 de ani, după care a apărut primul soare din viața mea, Arthur, iar la 26 de ani m-a bucurat Dumnezeu cu un înger pe nume Anghel. Cu poezia cochetez înca de când eram copil și îmi petreceam nopțile în curte numărând stelele și încercând să înțăleg rostul meu în univers.
   Părerea mea despre poezie este că nu există poezii frumoase sau urâte. Poezia, în viziunea mea, este o înşiruire de cuvinte capabile să rezoneze cu sufletul omului. Aceeași poezie poate să fie diferit percepută de mai mulți cititori, iar pentru fiecare, cu siguranță, vor exista versuri diferite prin care aceasta se va face remarcată.
   Adepţii poeziei sunt cei care vor să crească în spiritualitate, iarei se află printre cei puţini cu adevarat trăitori, flămânzi după cunoaşterea din interior, cunoaştere pe care o poţi găsi doar
în poezie. Tot ce este minunat în lume se află în poezie şi în muzică, acestea fiind cele mai la îndemână modalităţi naturale de exprimare a sufletului nostru.”

Atât...
Cristina Florina Voica

Sterile și reci în vâltoare de vremuri
Cuvintele dulci se sfârșesc în îndemnuri.
O lume-n visare și-n afară de ea
Se-ngloadă subiectul tinzând spre o stea.

Te iubesc, te ador, șoptește și vântul.
În inimi apare trăind doar cuvântul.
Trăire? Simțire? Ce-s astea acum?
Tu nu vezi? Îndemn îți presar eu pe drum!

Ce gol și pustiu, fără dor și simțire,
Un cer cenușiu de cuvânt făr trăire.
Îți zâmbesc micșorând ale buzelor colțuri
Și renasc spulberând tot cuvântul din hățuri.

Mireasa de-o clipă
Cristina Florina Voica

Precum cerul se scurge
Din noapte spre zi
Iar luna măreață va piere,
Așa inima cântă pe note târzii

Amintind de iubiri în tăcere.
Ca un glas de copil
Întărit de ecou,
Ce străpunge în inimă mama,
Tăcerea-nrămată precum un tablou
Am prieteni doar clipa și rana.

Așteptând de la zi
Un soare pe cer,
Toți norii se strâng laolaltă,
Iar eu mă trezesc în lume stingher
Căci iubiri... n-am avut niciodată.

Cristina Florina Voica: „ Lyrics et prosa”- Editura Națiunea, București 2015

luni, 29 iunie 2015

Eugenia Mihu


   M-am născut în Luncoiu de Jos, Județul Hunedoara. Sunt căsătorită din 1982și nu am copii. Am absolvit liceul de cultură generală „Avram Iancu” din Brad, profi lul uman. Vreme de un an am activat în învățământ. Din 1977 până în prezent sunt contabil, deținând funcția de contabil autorizat. Am fost atrasă de poezie și proză încă din școala primară, când înclinam spre latura literară, mă „jucam” cu vorbele și compuneam câte o mică poezie nevinovată, cu temă neutră, sau dedicație pentru colegi și prieteni. Erau poezii care ajungeau la coșul de gunoi,nefiind oferite sau păstrate. Nu am debutat literar, nu am publicat niciodată. Dar, iată, a venit vremea să o fac, primind botezulliterar în această deosebită antologie.

Crimă de înaltă trădare
Eugenia Mihu

Te-am trădat. O știe vântul
Când îmi flutură prin plete
Și îmi sărută cuvântul,
Și-mi ia praful de pe ghete.

Te-am trădat cu ploaia-ntruna
Când șiroaie mă dezmiardă
Căci în lume mi-s doar una
Și nu-ar vrea să mă mai piardă.

Și cu-o stea din galaxie
Ce-mi face discret cu ochiul
Că n-ar vrea nimeni să știe
Să nu ne pască deochiul.

Cu razele de la lună
Ce mă-așteaptă seara toată
Să-mi ureze „noapte bună”,
Să mă mai sărute-odată.

Te-am trădat c-un curcubeu
Ce-n izvor se zămislește,
L-am slăvit pe Dumnezeu
Dar El nu mă mai iubește.

Cu zăpada ce se-așează
Peste visurile mele,
Lunecând din cer dansează
Un strat alb din praf de stele.

Cu soarele ce mă-ncinge
Și cu roua cea din zori
Iar desfrâul mă împinge
Și cu luna, uneori.

Te-am trădat, iubite,-n vise,
În vorbe și în simțire
Te-oi trăda cât mi-s deschise
Porțile spre nemurire.
Te-oi înșela-n viitor
Oricât te-amăgești, iubire,
Și cu apa din izvor
Că așa mi-e mie-n fi re.

Și de zici că-s desfrânată
Și așa nu-ți mai convine,
Mai iubește-mă odată
Și ia-ți gândul de la mine.

Pe drumul crucii
Eugenia Mihu

Când pentru treizeci de arginti
Iuda trădat-a pe Iisus
Cu toți priveau triști si cuminți
La cum L-au dus.

Cu trupul gârbovit și frânt
Purta în spate Sfânta cruce
Cu cap plecat, fără-un cuvânt
Povara - Și duce.

Și drumul Golgotei Îl urcă
Cu greu și multă-amărăciune
Lovit cu pietre și scuipat
Nimic nu spune.

Pe crucea ce-a purtat-o-n spate
(Bucată de drum bună)
L-au răstignit cu cuie-n palme
Și-i pun cunună.

Nu lauri, nici flori nu i-au dat
Ci rugi, scaieți și spin
Și-L țin in soare, însetat
Și-n chin.

I-au omorât iudeii trupul
Dar spiritul nu-i moare
L-au omorât fără vre-un scrupul
Și-L doare.

Îl doare pentru toți aceia
Ce n-au crezut în El
Și L-au mânat cu crucea-n spate
Ca pe un miel.

Și-a treia zi, spune scriptura,
Hristos a înviat
Să-nvingă cu dragoste, ura.
Așa-i fu dat.

Și de atunci în primăvară
Pe Iisus să-L slăvim
În zori de zi și-n fapt de seară
Să Îl iubim.

Să spunem cu drag, cu folos
Cu sufl et nepătat,
Cu ochii înălțați spre cer ”Hristos
A înviat”.


Eugenia Mihu: „lYRICS ET PROSA”- Editura Națiunea, București 2015

sâmbătă, 27 iunie 2015

Adina Ihora: „Lyrics et prosa”

Adina Ihora

   Poeta versurilor de dragoste din fiecare zi a săptămânii...

                                                                                      







Atȃt a fost
Adina Ihora

Atȃt a fost: o Marţi şi-o Joi
Şi-apoi neantul între noi…
Un gol profund şi-ntunecat
Care nicicȃnd n-a mai plecat.

Căci tu n-ai vrut să fim noi doi
Nici într-o Marţi, nici într-o Joi.
Eu am cerşit şi am sperat,
Dar porţile le-ai ferecat

Şi am rămas sub negre ploi
Plȃngȃnd un imposibil doi.
Într-un tȃrziu, pe înserat,
Am adormit şi am visat
O lume albă, fără ploi,
Făcută doar din marţi şi joi
C-un aer dulce-nmiresmat
Şi-o muzică de neuitat.

De-atunci aştept cu ochii goi
Sublima viaţă de apoi
Cȃnd totul va fi fost iertat
Şi ne-om iubi fără păcat

Dragoste în fȃn
Adina Ihora

Era o caldă zi de vară
Văzduhul mirosea a ploi
Şi ne plimbam pe cȃmp, spre seară,
Ferice de-a fi doar noi doi.

Vroiam să-ţi par interesantă
Şi ştrengăriţă, şi cuminte,
Săgalnică şi nonşalantă,
Nebună foc, să mă ţii minte.

De mȃnă ne ţineam şi-odată
M-a fulgerat un gȃnd nebun
Şi am strigat, înflăcărată:
Să facem dragoste în fȃn!

Căci ascultasem eu odată
Un cȃntec folk foarte duios
Cu fȃn şi dragoste şi-o fată
Iubită de-un poet frumos.

Şi nu a trebuit, desigur,
Să mai repet încă odat’
Că, fericit şi foarte sigur,
De mȃnă m-ai şi înşfăcat

Şi-am alergat spre-o căbănuţă
Ce soarta ne-a ivit-o-n drum.
Părea cochetă şi drăguţă.
Am deschis uşa, nu ştiu cum,

Şi-am năvălit în grabă mare:
Plutea în aer un praf gros
O masă doar cu trei picioare,
Un rest de conservă pe jos,

O haină veche, îmbȃcsită,
Într-un ungher întunecat,
Un pepene galben, o sită
Şi-un pat făcut din fȃn uscat.

Strȃmbȃnd din nasu-mi de crăiasă
Am vrut să-ţi spun c-am renunţat
Dar pȃnă cand vorba să-mi iasă
Erai aproape despuiat.

C-un zȃmbet tȃmp de oaie-n turmă
Am început să mă dezbrac
Zicȃndu-mi că, pȃnă la urmă,
Nu-i dracul chiar atȃt de drac...

Pe fȃn m-ai aruncat şi, grabnic,
La fapte ai trecut, iar eu,
În loc să-mi placă omul harnic,
Te blestemam în gȃndul meu

Caci mii de suliţe mărunte
Mă impungeau ca pe-un fachir
În spate ... şi nu mai spun unde
Şi sufeream ca un martir.

Un şoricel din cei pe care
Nici la TV nu îi suport
S-a-ncovrigat cu nepăsare
Pe braţul-mi stȃng, c-un aer mort

Iar o căpuşă foarte mică
S-a cuibărit în pielea mea.
Prin părul răvăşit în pripă
Un cal de iarbă topăia.

În timp ce tu, vădit în transă,
Te agitai ca un nebun,
Eu mă-ntrebam: oare ce şansă
Ar fi să fi e-un şarpe-n fȃn?

Să te înghit întreg, deodată,
Ca văduva neagră visam
Pentru-a scapa... neconsolată
Şi-n gȃnd, fierbinte, mă rugam:

O, Doamne, de mă scapi cu viaţă
Îţi jur că nu mai fac amor
... Decat în pat, de dimineaţă,
În prea banalul dormitor!

Adina Ihora: „Lyrics et prosa”- Editura Națiunea, București 2015


miercuri, 17 iunie 2015

„Limba noastră eminească”

„Limba noastră eminească”- Editura NAȚIUNEA

LIMBA NOASTRĂ,
DULCE GRĂITOARE...

   Într-un remarcabil efort spiritual, antologiștii Editurii Națiunea aduc în fața cititorilor o nouă trăire poetică. Un volum colectiv în care nu mai puțin de 34 de co-autori pun sufletul rimei din dulcele nostru grai în paginile unei inedite antologii. Este cel de al treilea volum al colecției Cu patria în suflet și un excepțional dar oferit eminescului din noi; scriitori ori simpli cititori de vers.Este o dovadă că Limba noastră eminească este respirația poetică, firească, a tuturor acelora care au atins condeiul..
   .Este recunoașterea poeziei ca tovarăș de drum,prietenă, mamă, soră, fiu... Un izvor de cuvinte născute din sufletul inimosului grup Terapie prin poezie, care a reușit nu doar să grupeze curente de poezie, ci să nască propriul curent poetic.
 
   Este o antologie în care co-autorii nu doar scriu. Ei râd și plâng prin poezie, trăiesc și nasc emoții într-o închinare de metafore pe care cei 34 de modești paji ai liricii o aduc Eminescului.
   Antologia de față este și un adevărat fișet biografic despre poeții noștri contemporani. 34 de nume, consacrate sau aflate la debut, care, din și prin propriile descrieri, nu doar se cunosc mai bine în cadrul uriașului grup poetic creat de scriitorul Romeo Tarhon, ci se prezintă și lumii poetice de dincolo de linia de graniță dintre mediul virtual și pagina tipărită a Terapiei prin poezie.
   Limba noastră eminească este și examenul trecerii dinspre școala de poezie a grupului spre impunerea unui nume care își are locul lui în istoria încă nescrisă a literaturiipostdecembriste.
   Poeziile acestui volum, ca și în cazul celorlalte antologii și volume de autor ale Editurii Națiunea, încrustează în rimă sau vers alb rostirile autorilor despre iubire, despre dragostea părintească, despre iubirea de țară. Este o dovadă a incurabilului romantism poetic.Un exercițiu în care mulți dintre antologiști își pun cuvântul identității în mâna cititorului într-un curajos exercițiu al asumării poetice.    Un exercițiu colectiv care, de la pagină la pagină, de la autor la autor, dovedește trinititatea spirituală a grupului poetic Terapie prin poezie: cultura, talentul, originalitatea... Iar cum în volumul de față am grupat numeroși autori, nu doar de vers, ci și de poezie scurtă, Limba noastră
eminească reprezintă și un pas spre următoarea provocare a grupului. O antologie de proză scurtă!
   Până atunci, să ne bucurăm de darul poetic al dulcelui grai eminescian!

Cezar A. Mihalache,
editor și coordonator antologie

Colecția antologică a co-autorilor de poezie „Cu patria în suflet”, volumul III

Steluța Crăciun: „Lyrics et prosa”

Steluța Crăciun


Stimate cititor,

   Dintotdeauna am fost fascinatǎ de puterea cuvântului scris.Am învǎțat sǎ citesc de la trei ani şi am intrat în lumea minunatǎ a cărţilor urmărind cuvântul şi vraja pe care cuvântul scris o creează.Şi, dacǎ a existat o pasiune constantǎ a vieţii mele, aceasta a fost fărǎ doar și poate, lectura. Citeam orice îmi cǎdea la îndemânǎ și orice gǎseam la biblioteca din sat (oare mai sunt astǎzi biblioteci în sate?): romane rusești, romane-fluviu franțuzești şi multǎ poezie.Învǎţam uşor pe
dinafarǎ versuri de Eminescu, Bolintineanu,Topârceanu, Arghezi, Otilia Cazimir (şi acum mi se întamplǎ cam la fel, lecturile mele sunt foarte eclectice). Apoi am încercat eu însămi să creez o lume a cuvintelor, care sǎ farmece. Încǎ de când eram elevǎ în gimnaziu am început sǎ scriu. Îmi amintesc şi acum de menţiunea pe țarǎ la un concurs de creaţii literare pe teme date. Diploma mi-a fost înmânatǎ de către poetul Petre Ghelmez într-un spațiu mirific, la Homorod, într-o tabǎrǎ literarǎ…Când m-am fǎcut „mare” am fost mai exigentǎ cu propriile mele creaţii și n-am îndrǎznit sǎ mai public. Ocazional, în revista liceului unde profesez, în revista ,,Apostolul” a Sindicatului
Învǎțǎmântului Neamț, am mai publicat câte o poezie sau câte un reportaj. 
   
   Am descoperit grupul TERAPIE PRIN POEZIE şi am început sǎ postez cu plăcere, dar şi cu emoție. Pǎrerile minunaților „terapişti” mi-au dat încredere şi curaj sǎ continui.
    Aceastǎ antologie este prima mea apariție coerentǎ într-o carte şi sper o avanpremierǎ la un viitor volum.
   În versurile mele scriu prin cuvinte simple, despre tot ce mǎ emoționează, mǎ bucurǎ, mă revoltǎ, îmi trezește amintiri nostalgice sau mǎ proiecteazǎ într-un imaginar dorit. Şi,dacǎ versul meu va deştepta în tine, cititorule, „mon semblable, mon frère”, emoţii, bucurii, revolte, nostalgii sau cum ar spune Maiorescu: „emoţie estetică”, înseamnǎ cǎ pot continua sǎ scriu…


Sonetul diletantului
Steluța Crăciun

Nu sunt poet de soi - încerc şi eu
Pe file rupte dintr-un vechi caiet
Sǎ-mi pun în rime gândul desuet
De mi-e uşor, mi-e bine sau mi-e greu,

                                                      De-aceea ritmul şchioapătă ades,
                                                      Iar versul alb e... palid şi stingher
                                                      Ca primul ghiocel ieşit în ger,
                                                      El, vestitorul, cel dintâi ales.

Dar, cât voi avea file și tendinţǎ,
Voi scrie cu elan și cu credinţǎ
Din ce-i preaplinul sufletului meu.

Şi-așa, tot şchiopǎtând, din vers în vers,
Mai poticnit, mai uşor sau mai greu,
Sǎ fiu poet, eu mă învaţ din mers…

Marina
Steluța Crăciun

Cu ochii mari, în zare, spre răsărit privea
La spuma-nvolburatǎ a valurilor mǎrii;
De arşiţa, de ploaie, de vânt nu îi pǎsa
                                                      şi tot ţintea privirea spre vraja depărtării;

Căci marea-i era sorǎ-n albastru jurământ,
Ofrandǎ aducându-i de scoici şi pietre rare,
Şi, mângâind-o tandru pe pletele-i în vânt
Îi tot şoptea în tainǎ poveşti din depărtare.

Erau poveşti ciudate, cu ale apei datini,
Corǎbii eşuate, piraţi uitaţi de vreme
Şi matrozi singuratici ce mistuiţi de patimi,
Cădeau în vraja dulce-a fecioarelor sirene.

Susura-n şoaptă marea sub cer fără de patǎ,
Îşi murmura chemarea, pe cer răsăreau aştri.
Azi recunosc nostalgic, eu eram acea fatǎ
Ce se-nfrăţea cu marea prin ochii ei albaştri…

Steluța Crăciun: „Lyrics et prosa” , EDITURA NAȚIUNEA, București 2015

Important!

Anunț!

Dacă a scrie este o pasiune pentru tine și dorești să apari pe acest blog, trimite textele tale și o fotografie de profil aici:

Pentru un text care dorești să fie publicată orice altă fotografie este permisă publicarea doar dacă fotografia respectivă este realizată de tine.
Nu îți face griji de nivelul la care te afli în taina scrisului!