 |
| Angelica Ioanovici |
Angelica Ioanovici
O picătură românească de lirică, într-o antologie de literatură autentică, contemporană, românească! Nu exagerez absolut de loc când afirm aceste lucruri despre versurile poetei Angelica Ioanovici...!
Versurile autoarei, curg spre sufletul cititorului cum se alintă lacrimile izvorului pur din pădure spre a astâmpăra setea unor cai sălbatici...A unor cai sau mai bine zis a celor doi cai alegorici care deschid recitalul poetic, rezervat în antologia LYRICS ET PROSA, volumul II. Cei doi cai, evadează de pe Pământ într-o minunată poveste aflată doar la o lume paralelă distanță de lumea noastră... Ce poate fi mai frumos decât o evadare intelectuală, așternută pe hârtie de o pană măiastră, în timp ce bagajul de mână este tot timpul pregătit pentru momentul prielnic când poarta inimii, ascunsă prin florile de gutui, se va deschide spre o ultimă seară la Paris...
Ar fi atât de multe lucruri frumoase de spus... dar mă opresc aici pentru că nu are sens să transform într-o erată, minunatele versuri ale doamnei Angelica Ioanovici, lăsându-vă pe dumneavoastră cititorii să analizați dacă am sau nu am dreptate ...!
Sunt Emilian Lican, coordonatorul elegantelor antologii de literatură contemporană românească, „LYRICS ET PROSA” și vă recomand cu căldură lecturarea lor.
Iată ce spune despre sine, poeta Angelica Ioanovici :
Sunt născută în Arad, studiile le-am făcut în Arad, Lipova și Timișoara, unde am urmat cursurile Facultății de Științe Economice, specializarea Economia Industriei, Construcțiilor și Transporturilor. În anul 2014 am publicat primul volum de poezii, „Moneda spre vise”și am apărut în antologia „Vara albastră a cuvintelor”.
Bagajul de mână
Angelica Ioanovici
În bagajul de mână am tot,
Un nonsens insipid și-o speranță,
Un verdict pronunțat de instanță,
Dar să șterg calendare nu pot.
Avionul m-așteaptă buimac,
Destinații și-o ultimă rută
Și tabele ce par o derută
Mă întreabă uimite ce fac.
E-o navă, dar fără pilot,
Echipajul rămâne la sol,
Voi pluti aiuristic în gol,
În bagajul de mână am tot.
Prin tunel se aud explicit
Rămășițe ce țin de orgoliu,
Dintr-un basm de-un senin iluzoriu
Și convingeri, și-un drum rătăcit.
Zăbovesc umilințele până
Se deșteaptă în mine-un jaratic
Și mă arde, și plânge sălbatic.
E o viață-n bagajul de mână.
Doi cai
Angelica Ioanovici
Și dacă tot suntem doi inși ciudați,
Din două lumi aproape paralele,
Să ne luăm doi cai adevărați
Și să zburăm aiurea printre stele.
Și dacă tot a fost să ne-ntâlnim,
Deși sunt între noi povești neclare,
Hai să plecăm, să nu mai zăbovim
Din certitudinea ce-apasă și ce doare.
Să ne luăm doi cai aproape murgi
Cu stele-n frunte de culoare albastră,
Nu mă-ntreba pe unde o să ajungi
Și cum se va-ntâmpla idila noastră.
Nu-i înșeua, că nu mai e nevoie,
Sunt caii din iubiri neîmplinite
Și au venit aici de bună voie,
Potcoava-dor sclipește pe copite.
Ultima seară la Paris
Angelica Ioanovici
Era ultima seară la Paris,
O regăsesc și astăzi prin reviste
Și a rămas ca un penibil vis,
Aproape că-mi doream să nu existe.
Pe malul Senei se topeau iluzii
În vântul zbuciumat de primăvară,
Iar între noi se stabileau confuzii
Și făr-de sensuri nu-ncetau s-apară.
Pe bulevarde se plimbau mulțimi,
Imagini oarecum întunecoase,
Tristețea s-a ivit din înălțimi,
Pândindu-ne ascunsă printre case.
Era april, se desprimăvărase,
Orașul îmi părea ca un abis,
Iubirea pe o altă stea plecase.
Era ultima seară la Paris.
Angelica Ioanovici- Antologia „LYRICS ET PROSA”, vol. II, EDITURA NAȚIUNEA, București 2015
