Lyrics et prosa-Ion Forcos

Ion Forcos

„...Deși îmi impresionam colegii, prietenii și profesorii, licean fiind, nu
am îndrăznit să public. Abia la finalizarea facultății, la ceremonia
de absolvire, m-am manifestat scenic, când, dedicând și recitând
poezia „Redeșteptare”, mi s-a solicitat să scot o carte. A mai fost
un moment de acest fel la susținerea lucrării de licență, considerată
originală, de valoare, publicabilă. Dar, cel mai important moment
care mi-a conferit încredere că aș putea publica un volum, a fost
la întâlnirea românilor din UK din 2014, când m-am prezentat
cu poezia special scrisă, „Întâlnire cu prietenii din UK ”, poezie
pe care am recitat-o cu emotie sub Tricolor. Creația mea avea să
vadă lumina tiparului în ziarul de limba română din Anglia. Dar,
abia acum, câștigând susținerea fiilor mei, Catalin și Ciprian din
Londra, și a soției Mariana, m-am hotărât să public o primă carte
de versuri, mai ales că, iată, apar cu un întreg grupaj de poezii în
această antologie deosebită.”


Când am să mor
Ion Forcos

Când am să mor, mi se va stinge-n taină
Făclia dulce-a vieţii și-al ei mare mister
În vatra lutului ce am avut drept haină
Și-altar al sufletului să slujească-n el
Până-n momentu-n care va fi chemat la cer.

Şi am să mor atunci când va vrea timpul
Să-ncremeneasca-l vieţii mele ceas,
Să-mi ia lumina zilei şi de sub tălpi pământul
Şi respiraţia, şi gândul şi cuvântul,
Să nu va mai pot spune nici măcar un bun rămas.

Când am să mor, că am să mor odată
De griji, ori de nevoi, ori alte greutăţi,
Aş vrea să mor cu inima-mpăcată
Că n-am trădat pe nimeni, pe nimeni, niciodată
Și-am dăruit iubirea la semenii mei toţi .

De am să mor târziu, ori poate mai curând,
Aş vrea să pot lua acestei vieţi parfumul,
Şi pe voi toţi, pe toţi, în al meu gând
Să pot să va păstrez, să nu uit pe niciunul
În lumea veşniciei, dincolo de mormânt!

Când am să mor, aş vrea, dacă se poate,
Să port în suflet doar răsărit de soare
Şi chipuri dragi de oameni cu fețe zâmbitoare,
Şi cântul ciocârliei din strune fermecate,
                                                     Şi taina rugăciunii ce-o îngânăm în şoapte.

Şi vreau şi zorii zilei din faptul dimineţii,
Şi prospeţimea florii sub lacrimă de rouă,
Și-albastrul cer cu stele şi luna sa cea nouă,
Şi bucuria mamei când naşte rodul vieţii,
Şi nimbul poeziei ce-l au cu ei poeţii.

Cu-ngăduință, Doamne, aş vrea, de se mai poate,
                                                      Şi verdele câmpiei şi purpura de maci,
Şi gustul sfânt al pâinii în vatra casei coapte,
Şi duioşia mamei care, cu mâinile-i crăpate,
O împărţea pe uliţi copiilor săraci.

Şi aş mai vrea în suflet să mai am
Iubirea cea de lume, familie, copii,
Iubirea cea de ţară, de glie şi de neam,
Iubirea de iubire din serile târzii,
                                                      Iubiri pe care cerul, mi-a-ngăduit să am.

Iubirea de natură ce ne ademeneşte,
Cu mari şi cu oceane, cu munţi cu fruntea-n nori,
Cu văi scăldate-n soare, cu pajişti şi cu flori,
Și-a firelor de iarbă care, vârtos, sub tălpi ne creşte,
Şi rodul sfânt al viei, cel ce ne-mpărtășește


Şi dintre toate, toate iubiri ce mai pot fi ,
Mereu, mereu aprinse-n casa dorului,
E cea dintâi iubire - iubirea de copii
Şi dragii mei părinţi din vatra satului
În care-mi stau de veghe străbunii neamului.



Şi unde vreau ca somnul de veci să-l dorm şi eu
Cu ale mele mari iubiri ce-n viaţă am tot strâns,
Alături de cea care îmi este mai presus,
Iubirea cea de Tatăl - de bunul Dumnezeu
Iubiri pe care în ceruri, când plec, doresc să ieu;
Când voi pleca, să nu va pară rău…!

Ion Forcos: „Lyrics et prosa”-EDITURA NAȚIUNEA, BUCUREȘTI 2015