Soraya-îngerul pe tocuri

(Epistola a II-a)

Uniți prin milenare rădăcini aflate sub pământ
Ce îşi caută perpetuum legăturile din seve,
Brazii în conversații prin dimineți îşi iau avânt,
Amintindu-ne de vechi şi noi Adami şi Eve...

Moare o pădure furată undeva în munți,
Liane subterane îşi descoperă noi începuturi!
Răsărind din soluri prin nevăzute punți,
Cresc puieții din cetinile tainicelor aşternuturi...

Ascultă cu atenție sub ramurile răşinoase
Cum transmit ciudate biblii molizii cei bătrâni!
Chiar testamentele foşnindu-se ruşinoase,
Se-nchid între coperți roase, sătule să le-ngâni!

Pădurea se-nalță prin sterpul de la suprafață,
Doar în lut sunt protejate rădăcinile-i adânci;
Din măreția lui se ridică şi provocatoarea ceață,
Spre care ne-avântăm zdrobindu-ne de stânci!

Spovedania naturii este atât de generoasă...
Nu suntem noi aşa înaintea unei lingurițe cu vin?
Dar în crâşme spunem ce sufletul ne-apasă,
De-amăgitoarele păcate ce nechemate iarăşi vin...

............................................................

Unii scriu cum le cântă pomii-asta le este natura!
Alții cu o vagă scuză când prin scris se-amuză,
Defulându-şi brizantin amorul, chiar în furtună ura:
Pentru muzul ce-i pierdut sau pentru iubita muză!

Natura este simplă sau aşa este şi EL!? Dar omul?
Omul nu este cel ce se complică rupt din rădăcini?
Nu singur se doboară cum doborât este doar pomul
Care are o pricină prin livada roditoare de pricini?

Punem etichete pe ambalajele vii-bine sigilate!
Pe unele iubiri ce par sortite spre dezastrul firii
Dar aparențele de-atâtea multe ori au fost înşelate
De oameni, şi de îngerii căzuți cu toți sclavii iubirii!

Cât de fulgerătoare este, sau pare, o minunată clipă
Când primăvara îşi suflă fluturii din florile de măr!
În parc pe o băncuță, savurând dintr-o negruță pipă,
Preotul stă îngândurat, nins cu flori de pomi în păr.

În acelaşi parc pe o alee lină se plimbă vaporoasă,
Purtând pe rochița-i albă: bujori şi flori de mac:
Soraya în pantofii cu tocuri ce-o fac mai grațioasă
Decât lebăda ce pluteşte alături la marginea de lac...

Emilian Oniciuc-17.04.2018

Sursa foto: Pinterest

Soraya, îngerul pe tocuri

(Epistola I)

Frumoasa Soraya, obosită ajunge acasă.
Pantofii cu tocuri lungi pe trepte îi apasă;
Însângerata lor culoare prin noapte străluceşte,
Vecinul, un preot, de după draperii pândeşte…

Treaz fiind în neguri, scăldat în rugăciuni
Văzând ,,diavolița” îşi face cruce, plecăciuni;
Carnală-nfiorare dintr-o involuntară ispită!
Cruciulța pe stern îl arde, inima-i palpită…

-Cine eşti copilă, himeră sau făptură dulce?
Tulburarea îl cuprinde, nu poate să se culce…
-Ah, minune de femeie te-aş face preoteasă
Să-mi luminezi altarul din suflet şi din casă!

Ca un fâlfâit din aripi ceasurile curg spre zori,
Dimineața îşi trimite tainic ai iubirii spori…
Guguştiucii se-alintă gângurind versete,
Despre primăvară, dragoste, foamete, sete.

Noi înțelesuri apar iar după fiecare noapte,
Gândurile verzi dispar sau devin mai coapte…
Poate ar fi mai bine dacă-ar sta în pom
Dar gândul este mărul ce-l tulbură pe om.
………………………………………………………………….
Licuri de lumină în odăiță încep să se joace,
O rază tremurândă o mângâie uşor, o place!
Soraya suspină, încearcă suav s-o alunge,
Apoi încet vrea s-o prindă dar n-o mai ajunge…

Plăpumioara-i albă alunecă pe podea, călduță…
Tangoul cu ritmul auriu o cuprinde pe mândruță.
Cu trupul gol se-ntinde, atinge dimineața,
Se-mbracă doar cu sine, îndrăgindu-şi viața!

Doar tinerețea-i este rochița cea mai dragă
Spre anii bătrâneții chiar nu are vre-o grabă;
Diamantic prin casă îi străluce trupul de zeiță…
În sânge şi în suflet îşi caută-o cheiță…

Plutind se-ndreaptă spre ochiul de fereastră,
Sânii îi sărută dulce floarea aflată-n glastră.
Apoi de după perdeaua cea fină de mătase,
Priveşte pe stradă prin genele-i sfioase.

-Ce-mi văd ochi? Un tânăr chipeş, preot!?
Prin aer plutesc vecernii pornite ca din clopot;
-Privirea-i ațintită demult spre a mea căsuță
Cred că mă place, poate i-am căzut drăguță…!

Străzile prind culoare, copacii se-nverzesc,
Mulțimi pe trotuare spre muncă se grăbesc;
Un stol de porumbei se vântură în roate, roate…
Aerul primăverii lin în aripi li se zbate!

Pe trotuar, printre oameni strecurându-se gingaş,
Cu grijă căutându-şi drumul spre tainicul locaş,
Smeritul preot cuprins acum de fireşti tulburări
Îl chinuie în gânduri pe Dumnezeu, cu întrebări:

-Tu Doamne-făuritor de ceruri, de ape şi Pământ,
Crezi că pot să-mi mântui al castității jurământ?
Nu pot să-mi iau de soață decât o pură floare
Dar sufletu-mi arde spre fata ce căzută-mi pare…

Oare nu din slăvite ceruri au căzut şi ai Tăi îngeri
Care prin trufie şi patimi Te-au făcut să sângeri?
Iubesc Doamne-un înger cu aripile decăzute
Sau puritatea-i ascunsă în nimburi nevăzute?

Un oftat adânc din suflet şi din piept îl scoate!
Mâinecile de la rasa îi lunecă uşor spre coate
Când palmele-i delicate se strâng în rugăciune:
,,Tatăl Nostru” prin buzele-i neprihănite-l spune…

Ruga e fierbinte în pronaosul întunecos şi rece!
Doar un curcubeu firav prin vitralii trece;
Scânteia dintr-un foc poate răspândi scântei
Ce tremură umbrele din gânduri şi lumină idei…

Emilian Oniciuc-20.03.2018

Sursa fhoto: Totb