Steluța Crăciun
Stimate cititor,
Dintotdeauna am fost fascinatǎ de puterea cuvântului scris.Am învǎțat sǎ citesc de la trei ani şi am intrat în lumea minunatǎ a cărţilor urmărind cuvântul şi vraja pe care cuvântul scris o creează.Şi, dacǎ a existat o pasiune constantǎ a vieţii mele, aceasta a fost fărǎ doar și poate, lectura. Citeam orice îmi cǎdea la îndemânǎ și orice gǎseam la biblioteca din sat (oare mai sunt astǎzi biblioteci în sate?): romane rusești, romane-fluviu franțuzești şi multǎ poezie.Învǎţam uşor pe
dinafarǎ versuri de Eminescu, Bolintineanu,Topârceanu, Arghezi, Otilia Cazimir (şi acum mi se întamplǎ cam la fel, lecturile mele sunt foarte eclectice). Apoi am încercat eu însămi să creez o lume a cuvintelor, care sǎ farmece. Încǎ de când eram elevǎ în gimnaziu am început sǎ scriu. Îmi amintesc şi acum de menţiunea pe țarǎ la un concurs de creaţii literare pe teme date. Diploma mi-a fost înmânatǎ de către poetul Petre Ghelmez într-un spațiu mirific, la Homorod, într-o tabǎrǎ literarǎ…Când m-am fǎcut „mare” am fost mai exigentǎ cu propriile mele creaţii și n-am îndrǎznit sǎ mai public. Ocazional, în revista liceului unde profesez, în revista ,,Apostolul” a Sindicatului
Învǎțǎmântului Neamț, am mai publicat câte o poezie sau câte un reportaj.
Aceastǎ antologie este prima mea apariție coerentǎ într-o carte şi sper o avanpremierǎ la un viitor volum.
În versurile mele scriu prin cuvinte simple, despre tot ce mǎ emoționează, mǎ bucurǎ, mă revoltǎ, îmi trezește amintiri nostalgice sau mǎ proiecteazǎ într-un imaginar dorit. Şi,dacǎ versul meu va deştepta în tine, cititorule, „mon semblable, mon frère”, emoţii, bucurii, revolte, nostalgii sau cum ar spune Maiorescu: „emoţie estetică”, înseamnǎ cǎ pot continua sǎ scriu…
Steluța Crăciun
Nu sunt poet de soi - încerc şi eu
Pe file rupte dintr-un vechi caiet
Sǎ-mi pun în rime gândul desuet
De mi-e uşor, mi-e bine sau mi-e greu,
De-aceea ritmul şchioapătă ades,
Iar versul alb e... palid şi stingher
Ca primul ghiocel ieşit în ger,
El, vestitorul, cel dintâi ales.
Dar, cât voi avea file și tendinţǎ,
Voi scrie cu elan și cu credinţǎ
Din ce-i preaplinul sufletului meu.
Şi-așa, tot şchiopǎtând, din vers în vers,
Mai poticnit, mai uşor sau mai greu,
Sǎ fiu poet, eu mă învaţ din mers…
Steluța Crăciun
Cu ochii mari, în zare, spre răsărit privea
La spuma-nvolburatǎ a valurilor mǎrii;
De arşiţa, de ploaie, de vânt nu îi pǎsa
şi tot ţintea privirea spre vraja depărtării;
Căci marea-i era sorǎ-n albastru jurământ,
Ofrandǎ aducându-i de scoici şi pietre rare,
Şi, mângâind-o tandru pe pletele-i în vânt
Îi tot şoptea în tainǎ poveşti din depărtare.
Erau poveşti ciudate, cu ale apei datini,
Corǎbii eşuate, piraţi uitaţi de vreme
Şi matrozi singuratici ce mistuiţi de patimi,
Cădeau în vraja dulce-a fecioarelor sirene.
Susura-n şoaptă marea sub cer fără de patǎ,
Îşi murmura chemarea, pe cer răsăreau aştri.
Azi recunosc nostalgic, eu eram acea fatǎ
Ce se-nfrăţea cu marea prin ochii ei albaştri…
Steluța Crăciun: „Lyrics et prosa” , EDITURA NAȚIUNEA, București 2015
