Noaptea strigilor
Emilian Lican

Un vaiet lung - săgeată în noapte,
O cucuvea adulmecă un destin...
Sinistrul vânt strecoară şoapte:
A tărâmului demonic festin...

Din iadul sufletelor rătacite
Unele evadează pe Pământ,
Prin umbrele nopţii risipite,
Aduc disperare prin vânt...

E noaptea când strigile se joacă,
Nu sunt primite în Iad nici în Rai,
De le-ntâlneşti, minţile îţi toacă,
Sufletul, fără să vrei, lor îl dai...

În noaptea când Luna-i palidă,
Înfrigurarea celestă te cuprinde,
Tăcerea devine morbidă,
Prin raze argintate se întinde...

Când liniştea nopţii se sparge
De râsete cristaline de copii,
Sunt strigile care te vor atrage
În jocul lor nebunesc pe câmpii...

Astupă-ţi urechile mai bine,
Închide-ţi şi ochii de vrei,
După râs urmează suspine,
Pierdută va fi urma pașilor tăi...

Te vei trezi apoi, dimineață,
Buimac de- amintiri în eclipsă,
Priviri tulburate în ceață
Căutând rațiunea frânturilor lipsă...

Slăbănoaga regină este mulțumită,
Cu ea se iubesc până în zori
Cei ce o întâlnesc și-o fac fericită,
Trăiesc, uită tot, mor uneori...

Emilian Lican

Sursă imagine:mistere mondiale