Wikipedia

Rezultatele căutării

Se afișează postările cu eticheta Emilian Oniciuc. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Emilian Oniciuc. Afișați toate postările

vineri, 11 noiembrie 2016

Picături de fragi

Picături de fragi
Emilian Oniciuc- 10.11.2016  
Confluențe literare
 
Sărutări înfierbântate
Ne respiră dragostea,
Buzele înfometate
Nu vor locului să stea...
  
 

Când șoptite, când strivite
Prin amorului cătare,
Regăsite, potrivite
Într-o dulce îmbrățișare...
  
 
Fulgii par că- s de poveste,
Cad topiți pe buze- ți dragi,
Strălucind îmi dau de veste:
Să-i culeg cât încă- s fragi...
  
 
Și-i culeg și nu mă satur,
De-a lor miere îmbătătoare;
Vapez clipa dintr-un abur
Prin amintiri nemuritoare...
  
 
Emilian Oniciuc- 10.11.2016
Confluențe literare

vineri, 4 noiembrie 2016

Ultima notă... Emilian Lican

Ultima notă...
(Amor în Cheia Sol 2)
Emilian Oniciuc ( Lican )
Mai adie-mi încă o baladă
Din cele care n-au mai fost,
Prefă-mi sufletu-n tornadă
Şi iubirii dă-i un adăpost...!
Mai adie-mi doar o melodie,
Chiar să cred că mă doreşti
În tinereţea ta zglobie,
Dar ştiu că doar mă amageşti...!
Să-ţi răsune din nou chitara
Cu patimă, în astă toamnă
Ecouri străfulgere-n seara
Ce-n braţe dorul ne cheamă...!
Acum nu mai ești o fetișcană,
Acum ești cheița și zeița Sol
Cu, care-ai deschis într-o toamnă
Baladele noi de veșted amor...
E.L.-„Amor în cheia sol”- Editura Națiunea, 2016

duminică, 30 octombrie 2016

Nu spune stop! Emilian Oniciuc

Nu spune stop!
Emilian Oniciuc

Iubito, de ce vrei sã-mi spui stop?
Nu te juca te rog cu dorul meu!
Ti-am scris scrisori de dragoste mereu;
Le țin în suflet și ți-aș da din el un strop...
Este destul să îndepărtez un dop,
                                                     Să le poți citi, dar te rog, nu spune: stop!

Iubito, poate găsești în inima ta un loc,
În care cu drag să mă oprești;
Dar ar trebui să mă dorești, să mai iubești...!
Iar eu nu mai vreau să fiu în al tău joc!
Nu cred că voi mai avea noroc...
Poate mai bine că spui: stop!

Chiar dacă îmi spui stop, îmi va fi dor,
Un dor nebun de dragostea ta...
Te rog să mă ierți pentru asta...!
Poate sunt nechibzuit și-o spun ușor
Dar dacă nu-ți spun, simt că mor
Așa că...te rog, nu spune: stop!

Emilian Oniciuc- 15.03.2016
„Amor în cheia sol”- Editura NAȚIUNEA, București 2016

marți, 25 octombrie 2016

Garofița din buchet Emilian Oniciuc (Lican)


Garofița din buchetEmilian Oniciuc ( Lican )
Ne-am despărțit într-o gară,
Târziu, pe un peron pustiu...
Din acea perfidă seară,
De tine, iubito, nu mai știu.
Aveam lacrimi ca de ceară
Adunate la foc mocnit...
Ultima îmbrățișare-amară,
Pe obraji ni le-au topit.
Ne-am despărțit fără cuvinte,
 Fără suspine și „te iubesc”,
                                                 Dar cât de iubită-mi ești în minte,
                                                 Când la tine mă tot gândesc...!
Au trecut mulți ani în zbor
Peste trupu-ți de Afrodită,
Ofilit și miruit de amor
Într-o căsnicie îngrădită...
Cred că nu mai ești Zeiță,
Poate anii te-au umbrit,
Dar rămâi o Garofiță,
Din buchetul ce-am iubit...
Emilian Oniciuc ( Lican )- „Șoaptele destinului”. Editura Națiunea- 2014

Sursa fotografiei: internet

duminică, 23 octombrie 2016

Am o credință Emilian Oniciuc (Lican)- ȘOAPTELE DESTINULUI; Editura NAȚIUNEA 2014



Am o credință
Emilian Oniciuc ( Lican )



Hristoase, de atâtea suferințe,
În sângele-Ți nevinovat au amuțit zeii,
Rătăciți au schimbat credințe,                                  Păcătoșii au convertit ateii...
Siderați au plâns zeii în ceruri,                                  Îndurerat a lăcrimat Dumnezeu!                              Tu plâns vei fi de-a pururi,                                        Dar pur vei învia mereu.
Noi plângem sângele-ți curat,
Căci suntem poporul unicului Zeu,
Al dacilor, Zamolxis, zeu uitat,
Reinventat, schimbat cu Dumnezeu...
Suntem cu toții prigoniți Hristoși,
Suntem așa cum El ne-a vrut:
Credincioșii iertându-i pe păcătoși
Ce ne-au trădat și ne-au vândut...
Păcatul au să ni-l mai vândă,
În lăcomia lor n-au înțeles
Că-n a Dumnezeului izbândă
Suntem poporul Lui, ales...!
Emilian Oniciuc ( Lican )
 ȘOAPTELE DESTINULUI”- Editura NAȚIUNEA 2014

luni, 17 octombrie 2016

IUBIREA LUNII „Șoaptele destinului” - București 2014 ( EDITURA NAȚIUNEA)

Iubirea Lunii
Emilian Oniciuc (Lican-08.01.2015)

Luna-i roșie în noapte,
La apus, lângă Luceafăr;
El i-alintă versuri, șoapte,
Printre-al razelor viu scapăr...

Din înaltul abisal
Stele palide pândescu-l
Pe- nstelatul colosal
                                       Ce încântă universul.

Draga Lună se înfoaie,
În roșeața-i rotofeie,
Sufletu-i un foc de paie
Ars în suflet de femeie...

Îl ascultă- namorată
Ca și- n alte atâtea nopți,
Fața-i este- mbujorată:
Tare l-ar mai vrea de soț...

Dar e dat spre nemurire,
Sufletu-i rătăcitor,
Pe-un condei și pe iubire,
Pe raze un Zburător...

Lacrimile-i cad pe nuferi
Plânși în  lacul înghețat
Să te-aline de-ai să suferi,
Înger- om le-a înălțat.

Emilian Oniciuc ( Lican-08.01.2015)
Șoaptele destinului- București 2014 ( EDITURA NAȚIUNEA)

joi, 6 octombrie 2016

Păcat îngeresc Emilian Oniciuc

Păcat îngeresc
Emilian Oniciuc (Lican)
În cerurile azurite era veselie mare,
Stelele luceau aruncând mărgăritare.
Îngerii se îngereau în penele sticloase,
Tatăl lor, pe Lucifer îl creease...
Era mândria Tatălui ceresc,
Era invidia de îngeri, îngerească,
Era ca boala-n neamul omenesc,
Era iubirea copilului dintâi, copilărească...
Era cel mai iubit înger de Dumnezeu,
Cel mai puternic, arătos, inteligent...
Dar a crezut că e mai mult decât un zeu,
Și a rămas în rai un insurgent...
Totuși avea să fie creată o minune,
Ce-a mai plăcută și mai dragă Domnului...
Adam și Eva, motiv de rebeliune
Pentru răzvrătirea Luciferului.
Frumosul înger de sus privea pizmaș
La primii oameni inocenți de pe pământ.
În sinea gândului trufaș și pătimaș
Făcându-și, tainic, îngerescul legământ...
,,Ce-ar fi să nu mai fie dobitoace,
Create doar pentru amuzament,
Să-i luminez cu fructul ce se coace,
Evoluându-i treptat dar permanent...!?"
În acel timp din zori de timp și zi,
Un El și-o Ea, năuci de fericire,
Purtau povara păcatelor târzii,
Fără să știe, în lauri de iubire...
Dar într-o clipă, poate din plictiseală,
Sau poate din curiozitate feminină,
Ea-l atrase pe Adam spre o greșeală,
Împărțind păcatul în omenescă vină...
Prea grabnic, prea brusc în destin,
Înțelepțirea omului în timpuri a venit,
Prin primul păcat, luciferesc, poate divin,
Ce nu-și dorise Domnul, s-a îndeplinit...
,,Cunoașterea" venise prea devreme,
Iar Raiul, de om putea fi destrămat.
Luciferului i s-ar fi închinat poeme
Ca unui împărat în Rai înscăunat...
S-a supărat o vreme cerescul Tată
Pe cei mai dragi copii ai Lui;
Greșeala nu putea fi iertată,
Păcatul să-l poarte fiii omului...!
Din Eden oamenii-s izgoniți,
Precum Lucifer e izgonit din Rai,
Pentru a rămâne veșnic prigoniți
În luciferic și nesigur trai...


Emilian Oniciuc- Șoaptele destinului,  EDITURA NAȚIUNE 2014

marți, 4 octombrie 2016

Iubita de dincolo... EmilianOniciuc

Iubita de dincolo... Emilian Oniciuc

În valurile înspumate ale tinereții, Am cunoscut iubirea plină de mistere Nedezlegate pe parcursul vieții; Port ghimpi în suflet de durere...
Eram la hora care se ținea în sat, Spărgeam de zor în dinți sămânță Când o superbă fată mi s-a arătat În haine populare de-alea... cu catrință.
Cu cămeșuța decoltată neglijent, Ghicind dorul pasiunii nepotolite... Pierdut eram privind-o ardent Cu simțurile toate răscolite.
Din vorbă-n vorbă, aparent absenți La lumea care ne privea bârfind, De mână ne țineam inconștienți Fără vorbe, privindu-ne zâmbind.
Amurgul ne-a surprins pe deal Când greierii cântau sfâșietor, Iar Luna-n peisajul parcă ireal, Se-ascundea în sidefiu decor.
Amețitoare era clipa noastră, Pierduți în iarba unduită-n vânt, Ducând în zarea-adâncă și albastră Taina iubirii pieritoare pe pământ...
I-am propus să o conduc acasă... Dar m-a privit ciudat și lăcrimând, Apoi, pe pieptu-mi, fruntea o lăsă Și-mi spuse cu tristețe, suspinând:
- Aș vrea și eu, dar timpul mi-a trecut, Mi-e dor de scumpa-mi, draga mamă, Tata e-n ceruri, nu l-am mai văzut... Povestea mea e-adevărată dramă...
Eram uimit și nu înțelegeam Ce încerca să spună, ce taine ascundea... Ca-ntr-o aură ciudată o vedeam, În lumina Lunii părea o palidă stea.
- Draga mea, dragă frumoasă, Ascult și crede-mă, nu înțeleg, Vreau doar să te conduc acasă, Nu pot enigma să-ți dezleg...
Ea, drept răspuns, m-a luat de mână Și-am coborât spre sat la poalele de deal, Am vrut să o opresc, să mai rămână... Dar totul îmi părea atât de ireal...
Ne-am oprit doar pentru un sărut Ce prevestea sărutul de adio-n vânt... O veșnicie clipa de atunci mi s-a părut: Sărutul ei sălbatic fără vreun cuvânt...!
Ajunși în dreptul unui cimitir, I-am pus pe umeri haina mea, Nu voiam să par vreun martir, Dar tremura de frig ca vai de ea.
Apoi am început să-i povestesc De toate câte-n Lună și în stele, Căt sunt de fericit că o iubesc, Și că o voi feri mereu de rele.
În egoismul meu nici nu am observat Că vorbeam singur, chiar singur am rămas. Am strigat-o căutând-o-ngrijorat Preț de mai bine, poate, de un ceas...
Eram lipsit de haină și de portofel Ce-n buzunarul de la piept era... Și mă simțeam ca un tembel Ce-i păcălit de-o fătucă rea...
....................................................
După un timp m-am dus la casa ei, Cu inima în piept bătând puternic... Abia îmi târâiam picioarele pe-alei, Otrăvindu-mi gândurile cu „arsenic”:
Dacă n-am căutat-o destul...? Dacă s-a întâmplat ceva cu ea... Cum de am fost atâta de credul Și mintea, dragostea, să-mi ia?
....................................................
În pragul casei, când ușa se deschise, O bătrânică se ivi cu ochii în abis; Ca o nălucă-n vis îmi apăruse; Cu vocea stinsă, ea mi-a zis:
- Pe cine căutați, cumva v-ați rătăcit? - O caut chiar pe fiica dumneavoastră... - Cu siguranță, tu, copile, ai greșit: Sunt ani de când e moartă fata noastră!
Apoi bătrâna a-nceput să plângă Și să -mi confirme descrierea făcută. O gheară-n piept aveam, în partea strângă... Și m-a-nsoțit la cimitir tăcută.
Pe-o cruce, chipul luminos al fetei dragi, Răpusă de o boală grea, necruțătoare. Cu ochii-n lacrimi și în umbre vagi Am zărit haina mea pe-a crucii- agățătoare...
Un vânt călduț precum o binecuvântare Și-un soare blând mă răsfățau tandru, O ciocârlie se porni în dulcea ei cântare, Învăluindu-mi sufletul de copilandru...
Emilian Oniciuc „Amor în cheia sol” Editura Națiunea 2016

marți, 27 septembrie 2016

Frumoasa din clepsidră Emilian Oniciuc

Frumoasa din clepsidră
Emilian Oniciuc-03.07.2016

Ochii-ți sunt universul înstelat,
Mister total... de dragoste şi dor......
Ochii tăi sunt timpul înşelat
Ce trist se duce fără de privirea lor...
Ochii tăi iubito sunt murele pădurii
Sunt afine ce plâng dulceață,
Sunt diamantele neprețuite ale naturii,
                                    Când Evă îmi eşti în fiecare dimineață...

Soare îmi eşti din zi şi până-n seară,
Iar în razele de Lună îmi eşti lumină...
Iar eu sunt fluture cu aripe de ceară,
Care spre tine încearcă să revină...

Of, dar cât eşti de departe...!
Şi câți fiori se scurg într-o secundă...
Căte clepsidre de secunde-s sparte
Şi cât nisip morganic ne inundă...

Ochii tăi iubito, sunt universuri,
Sunt secunde scurse în al meu condei
Ce-ți scrie versuri după alte versuri,
Din tainica clepsidră cu gânduri şi idei...


Emilian Oniciuc- 03.07.2016

luni, 15 august 2016

Confluenţe Literare : Nisipul din clepsidră

Confluenţe Literare : Nisipul din clepsidră:


Nisipul din clepsidră  
Emilian Oniciuc- 14.08.2016  
Timpul leneș se întoarnă  
În clepsidra de cristal...  
Nu ne anunță printr-o goarnă  
Când zdrobiți vom fii de mal... 
Avem rugăciuni albastre,  
Și duminici efemere,  
În chiliile sihastre,  
Bântuite de himere...!  

Ne lăsăm purtați de valuri...  
Ce ne-alintă în furtună  
Înspumați de arginți și lauri  
N-auzim gorna, de sună...  

În nisip se duce totul,  
În nisipul din clepsidră...  
Emilian Oniciuc- 14.08.2016  

luni, 1 august 2016

Confluenţe Literare : Frumoasa Păcătoasă

Confluenţe Literare : Frumoasa Păcătoasă:

Frumoasa Păcătoasă  
Emilian Oniciuc-16.07.2016  
Ce brunetă zveltă cu ochii ca abisul!  
Păru-i până la umeri, trupul de vioară,  
Buzele ei roșii te poartă în visul:  
Jarului aprins de Lună în fiecare seară...  
Atingeri de petale pe buzele flămânde  
Inspirând din respirații pe furiș furate,  
Trupurile lihnite de dor îs tremurânde  
În tantrica iubire prin șoapte tremurate...  
Frumoasa Păcătoasă, rebelă-i ca vântul,  
Sărutul îi este taina izvoarelor adânci...  
Morgană care îți răpește gândul,  
În călimare albastre te face să te- arunci...  
Este rugăciunea vie din fiecare seară,  
Ce pâlpâie prin umbrele din a sa odăiță,  
Lumină-n mierea dulce din topita ceară  
Când răsuflări fierbinți îi ies din guriță...  
Iubită fiică a Lunii, amăgitoare fiică...  
Dorindu-te tainic într-un târziu din noapte,  
În ruga- nlăcrimată la lumânarea mică,  
Însăși amasană prin drăgăstoase șoapte...  
Emilian Oniciuc-Frumoasa Păcătoasă  
(16.07.2016)  

joi, 28 iulie 2016

O ultimă scrisoare- Emilian Oniciuc

O ultimă scrisoare
 Emilian Oniciuc

A trecut mult timp...

A trecut mult timp de când nu ți-am mai scris... 
În imaginația mea, ai rămas neschimbată! 
Ai același parfum adolescentin și n-aș fi zis, 
Că te voi pierde prin efemere amintiri, vreodată...


Acum îți scriu cu drag, poate o ultimă scrisoare... 
Poate o vei primi sau poate va fi rătăcită...! 
O voi închide într-o sticlă și-o voi arunca în mare 
Iar de tine, poate va fi sau nu va fi citită...

A trecut mult timp iar regretele sunt prea târzii... 
Doar valuri poartă sticla cu dorul meu în ea; 
Te-am iubit sublim și-am vrut să știi:
În valuri înspumate am aruncat scrisoarea mea...!

N. Vermont- Scrisoare de pe front



Revăd aievea și gara de la prima noastră întâlnire 
Când sărutări fierbinți ne pecetluiau menirea... 
Revăd aceeași gară când triști la despărțire, 
Ne-am înșelat destinul, ne-am înșelat iubirea... 


Am așternut lacrimi de cerneală pe coala de hârtie... 
A trecut o veșnicie de când nu ți-am mai scris! 
Ești amintire dulce, ești toată o dragă poezie, 
Că te voi pierde, nici Nostradamus n-ar fi prezis...!

A trecut mult timp, 
De când am scris o ultimă scrisoare... 



O ultimă scrisoare
Emilian Oniciuc
Vol. „AMOR ÎN CHEIA SOL”
Editura NAȚIUNEA 2016
Pictură de: Nicolae Vermont (10 octombrie 1866, Bacău – 14 iunie 1932)
-:„Scrisoarea de pe front”

joi, 21 iulie 2016

Limonadaă rece... Emilian Oniciuc

Limonadă rece... Emilian Oniciuc
Aș fi vrut să-ți cânt o dragă serenadă, Sub cerul pictat cu stele aurii... Am acordat chitara cu strune argintii, Sperând că vei veni pe esplanadă...!
Aș fi vrut să-ți fiu refrenul de romanță, Iar tu să-mi fii la buzunar o floare... Diapazon mi-am pus la cingătoare, Între petale să-ți intru-n rezonanță...!
Aș fi vrut să-mi fii o rece limonadă, Să-mi astâmperi setea de iubire... Să nu-mi fii, doar o simplă închipuire Doar un poem sau versuri de baladă...!
Dar am să beau o limonadă rece, La radio voi asculta un tango... Mușcând sărutul dintr-un mango, Dorul de tine îmi va trece...!
Emilian Oniciuc- Limonadă rece... VOL. AMOR ÎN CHEIA SOL Editura NAȚIUNEA 2016

duminică, 24 aprilie 2016

Grădina cu flori

Grădina cu flori
Emilian Oniciuc- 24.04.2016

De la rãsãrit la apus
Florile înobileazã iubirea...
De la apus la rãsãrit
Petalele lor culeg esența vieții...



Din Asia amorul vine
Pe petale de Camelii,
Petale câteodatã îmbujorate,
Altã datã trandafirite
De arome orientale,
De uleiuri pe care doar Camelia
Le volatilizeazã în suflet...!

Dacă prea mult parfum
Te face sã suferi, sã lãcrimezi
Bobițele tale de cristal
Pot fi absorbite cu sete,
De cãtre frumoasele Lãcrimioare
Care cântã iubirea pierdutã
Sau iubirea regãsitã
Ele însele fiind o partiturã
De clopoței cu note muzicale...

Steluțe din înaltul albastru,
Cãzute pe câmpul sãlbatic,
Esențe în petale mici...
Iubiri fulgerãtoare de neuitat,
Viorelele sunt pistruii cerului,
Sunt zâmbetul, sunt viața,
Și toate sunt întrupate,
În fãptura ta, Viorica!

Iubiri latine, frivole și eterne,
Rãtãcite pe tãrâm de povești
Pasiuni indecente, amãgitoare
Toate au nume de floare,
Au numele tău, Dalia!
Cu tine timpul are toate culorile,
Toate rãtãcirile iubirilor perene...
Și totuși atât de  puțini știu
Cât ești de simplã, de naivã
O dragã Gherghinã ajunsã la oraș...

Dintre toate florile din lume,
Mai sunt câteva Florentine;
Eu cunosc doar una
Este misterul cu petale,
Veșnic tinere, veșnic aromate...
Coronița-i așezată
Pe o tulpină delicată
Care caută mereu Soarele...!

Ușor distractivă, câteodată falsă
Uneori vanitoasă, alteori modestă,
Crina este veșnic o mireasă,
Foc roșu în pasiunea amoroasă...!
Toate la un loc poate fi Crina
Dar pentru Crin ea este regina...

La fel de frumoasă este și Trandafira!
Câteodată pasională și posesivă,
Uneori naivă în sinceritatea-i pură...
Dar în toate stările-i sufletești
Te suspectează pe ascuns...
Trebuie să fii atent și delicat cu ea!
Te poți înțepa rău de tot...
Iubirea ei provoacă durere...

O dualitate crescută
Din suferință și durere,
Din plăcere și fericire...
Este întruchiparea păcatului
Și a purității născute din acesta...
Este jertfa biruinței,
Cu petalele ascuțite
Spre ofranda zeilor...!
Este Garofița!
Aparent feciorelnică
Dar expertă în iubire...!
Poate fi prietena perfectă
Atât la necazuri cât și la bucurii...!
Doar una este Garofița!

Surprinzătoare prin simplitate,
Așezată și cuminte,
Violeta ne aduce aminte,
De iubirile clasice,
De dorul vremurilor demult apuse
Când petalele cădeau una câte una,
Spre reflorescența pasională,
Dintr-un apartament de bloc
Sau poate undeva într-o mansardă...
Știți voi...

(Poate va urma...)

Emilian Oniciuc-24.04.2016

marți, 8 martie 2016

Următoarea zi...








         Se știe ce a creat Dumnezeu în primele șapte zile ale Genezei.
         În următoarea zi a observat că Adam era trist. I-a smuls o coastă omului iar lacrimile lui au udat pământul. Apoi a suflat peste pământ, coastă și lacrimi... În acel moment dintr-o fericită durere adamică a fost însuflețită femeia!
         Ea a alungat tristețea și a adus dragoste pe Pământ! Totul s-a întâmplat poate într-o zi de Opt Martie. Cine ar putea să știe?
         La mulți ani măicuță!

Emilian Oniciuc- 08.03.2016
Revizuit:13.02.2023

sâmbătă, 23 ianuarie 2016

Șahul de pe harta României ( Rocada Mică)- E.O. 2016


Șahul de pe harta României
(Rocada mică)
Emilian Oniciuc- 23.01.2016


     Istoria națiunii noastre o asemuiesc cu jocul de șah, desfășurat cei drept în mai multe partide, iar una dintre acestea nu este încheiată nici astăzi... În mod absolut specific nației noastre de cele mai multe ori suntem proprii spectatori ai destinului nostru iar meciul este purtat nu de doi jucători ci de mai mulți jucători în funcție de interesele momentului...! Este adevărat că atunci când arbitrii partidei au trișat, noi spectatorii propriului destin ne-am ridicat peste condiția îndurătorului plop în bătaia vântului și ne-am murmurat frunzele spre îndreptarea destinului nostru dacic...! În viziunea mea, ziua de 24 ianuarie a anului 1859- Mica Unire A României, a reprezentat o rocadă mică, venită la timpul oportun și a dus spre o altă victorie, a desăvârșirii identității noastre naționale.
      Doresc să fac un scurt istoric cu privire la acest eveniment. În secolul al XIX- lea asupra principatelor: Moldovei și Țării Românești se întindeau puternicele brațe ale Rusiei și ale Imperiului Otoman care nu doreau să-și slăbească puterea și interesele în favoarea celorlalte mari puteri ale vremii, cum ar fi: Imperiul Francez, Regatul Unit, etc. ... În urma războiului din Crimea, încheiat în anul 1856, Rusia își pierde influența decizională și puterea în zona sa de interes, astfel că prin Tratatul de Pace de la Paris se iau și decizii importante cu privire la soarta principatelor Moldovei și a Țării Românești. Pentru prima dată în Principatele Române, în anul 1857, Marile Puteri înlesnesc organizarea unui referendum cu privire la unire. În Moldova s-a înfăptuit și prima fraudă a voturilor de către caimacanul Nicolae Vogoride, care era „vândut” Imperiului Otoman... În urma acestui scandal internațional, Marile Puteri au încetat relațiile cu Imperiul Otoman, astfel că în anul 1858, la Convenția de la Paris, s-a stabilit unirea parțială a principatelor Moldovei și Valahiei sub denumirea: „ Principatele Unite Ale Moldovei Și Valahiei” care rămâneau totuși sub suzeranitatea Imperiului Otoman și a Marilor Puteri, fiind o unire formală și conjuncturală... Cele două principate urmau să aibă domnitori și capitale separate în Iași și respectiv în București. În anul 1859 în urma alegerilor din Principate și pe fondul unor neprevederi legislative ale Marilor Puteri care nu specificau dacă erau obligatorii două capitale și domnitori diferiți. Prin votul populației celor două principate, se realizează rocada mică prin unirea cu o capitală, la Iași sub oblăduirea unui singur domnitor: Alexandru Ioan Cuza...!
        
     Data de 24 ianuarie 1859 a reprezentat un alt pas important spre Mare Unire iar Alexandru Ioan Cuza este cel care a desăvârșit recunoașterea internațională a acestei uniri și a existenței acelorași vorbitori de limbă valahă pe întreg teritoriul României de azi așa cum o știm noi...

Emilian Oniciuc- 23.01.2016

marți, 19 ianuarie 2016

Frumoasa din vis- Emilian Lican (Oniciuc)- E.L. 2014

Frumoasa din vis Emilian Oniciuc ( Lican )

Plouă mărunt pe păru-ți despletit, Eşti îndrăgostită şi nu-ți pasă... Aştepți înflăcărată noul tău iubit În seara care încet, încet se lasă. Sună telefonul care te-a trezit, Realitatea crudă te face capricioasă, Ochii-ți căprui și triști s-au umezit În singurătatea ce genele ți-apasă...
Cuprinzi perna în brațe cu sânul dezgolit, Gemând uşor, pierdută în fantasme, Inconştientă, tandru mâna ți-ai oprit, Între fierbințile catifelate coapse...
Telefonul sună dar nu-l mai auzi, Tânguiri impudice inundă odăița, Perna toată-i strânsă, tremuri, asuzi Tot mai nepotolită îți este dorința...
După un timp se-aud picături Care lovesc ludic în fereastră... Iar tu dezvelită, nu te mai înduri Să-ți revii din minunata transă...
Mijesc uşor privirea, ochii deschid, Trezirea mă aruncă parcă în abis. Telefonul vibrează, să răspund decid: Tu mă suni, frumoasa mea din vis...!
Emilian Oniciuc (Lican) (versuri refăcute- 09.10.2016) Șoaptele destinului- Editura Națiunea 2014 Sursa fotografiei: internet

joi, 7 ianuarie 2016

Înger Păzitor-Emilian Lican (Oniciuc), E.O: 2014



Înger Păzitor
Emilian Lican

(- Bunicule, poveştile-s adevărate?
 - Nepoate, asta e adevărată!
 - Dar devărate nu sunt toate?
 -Ba da, pentru că... a fost odată...)

Imediat după război,
Într-o vară cu secetă mare,
Am aranjat jugul pe boi,
În zorii dimineţii pe răcoare.

Cu carul mult aveam de mers,
Să aduc apă rece de izvor,
Cu grijă butoaiele le-am șters
Şi am pus peste ele un covor

Deoarece coviltir nu aveam
Iar colbul tare se mai vâltura...
În praful secetei  îmi doream
Să-mi port cu grijă-ncărcătura...

Aveam şi fân în carul meu
Şi un micuț butoi sălciu cu apă,
Că, până la gară, drumul era greu
Iar setea din el boii-şi adapă...

Pe cap cu pălăria cea din paie,
Cu borul mare pentru umbră,
Pe calea lutului uscat în vâlvătaie
Am pornit mânat de setea sumbră...
 
Pustiu era în drumul meu,
Tristeţea-mi nu-i un ifos,
Dar eram singurul ,,zmeu"
Scăpat cu greu de tifos...

Prietenii mei cei mai buni
Au scăpat în veci de sete...
I-am îngropat într-o zi de Luni,
Slăbiți, rămaşi numai schelete...
  
(Bunica ta, dragă nepoate,
Era ,,grea"cu mamă-ta...
Se ruga în fiecare noapte
Să nu sfârşim în boala asta.)

Ajuns târziu în ceasul din amiazi,
Grăbit, butoaiele cu apă le-am umplut.
Dar soarele topea şi cetinile de brazi,
Iar talpile-mi fierbinţi erau de lut.

Am dat drumul la boi pe un imaş,
Să pască-n trista uscăciune...
Obosit şi pe vară sleit și pizmaş,
Am intrat într-un vagon de cărbune.

Era cumva la umbra unui dâmb,
Iar umbra-i era precum o părere,
Se unea cu un copac tare strâmb
Peste vagon, în toropeală și plăcere...

Am așezat o bucată de carton
Peste praful sticlos de carbune
Şi am intrat curând în... ton
Cu visele şi clipele mai bune...

Pe patul de carton uitat,
Eram în colţul raiului de vis,
Cu sufletul pierdut, amanetat
De iad într-un himeric paradis...

De era real, nu mai ştiam
Când ochii i-am deschis;
Era întuneric şi credeam
Că-n moarte sunt proscris...

Am sărit buimac în picioare.
De boi,atunci, mi-am amintit...
Privind în liniştea tulburătoare
Spre mine-o mână albă am zărit...

Am îngheţat de spaimă!
Mâna albă ciudat strălucea
În noapte, ca un  fel de ştimă,
Spre mine lin dansând plutea.

M-a atins pe pieptul dezgolit
Şi uşor spre podea mă împinse,
De podea m-am simțit deodată lipit
Când totul în jurul meu se aprinse...

Se aprinse-n zgomot infernal
De se cutremura pământul,
Simţeam în suflet un fior carnal
Cum mă frigea şi simțeam vântul...

(Nepotul se uita uimit
Cu ochii în mirare;
Era puţin nedumerit,
Din ce motive, oare?)

În gară se făceau manevre,
Iar o cisternă la vale a scăpat.
În acele cu viziuni de minerve,
O mâna albă, m-a salvat...

De mine un înger s-a îndurat!
Să fie al meu înger păzitor?
Înduioşat de sufletu-mi curat,
În ceasul cel răzbunător...

(Nu-i minciună, e adevărat,
Şi acum la ceas de bătrăneţe,
Un pui de înger m-a salvat
De singurătate şi tristeţe...)

Emilian Lican
„Șoaptele destinului”- Editura Națiunea, București 2014





Important!

Anunț!

Dacă a scrie este o pasiune pentru tine și dorești să apari pe acest blog, trimite textele tale și o fotografie de profil aici:

Pentru un text care dorești să fie publicată orice altă fotografie este permisă publicarea doar dacă fotografia respectivă este realizată de tine.
Nu îți face griji de nivelul la care te afli în taina scrisului!