Ionela Crișan-antologia: „Lyrics et prosa”, vol. II

                                                            Jane Crișan

       Doamna Ionela Crișan este cunoscută cititorilor mai mult sub pseudonimul Jane Crișan. În timp ce lucram pentru conturarea viitorului volum II al antologiei „Lyrics et prosa” , am fost plăcut surprins să descopăr versurile sensibile ale poetei Jane Crișan. De la melancolie și vise până la iubiri rătăcite de amintiri regăsite în clepsidra timpului care își macină nisipul dar niciodată tinerețea sufletului purtat pe aripile versurilor între două lumi alegorice în care doar un el și o ea există...  
       În acest volum doi al antologiei LYRICS ET PROSA, am întâlnit o minunată poetă care a dorit să împărtășească cu noi o picătură de literatură într-un elegant volum antologic cu treizeci și cinci de minunați co-autori!
      Sunt Emilian Lican, coordonatorul antologiei „Lyrics et prosa” și recomand cu căldură lecturarea acestui volum de literatură contemporană!

Iată ce spune despre sine, poeta Jane Crișan:

      „Deși m-am Născut în Galați, am urmat școala primară și Liceul în Timișoara unde am locuit până în anii studenției trăiți în Iași, urmând cursurile Facultății de Filologie secția Română- Franceză din cadrul Universitații Al. I. Cuza, absolvind în 1971. Repartizată ca profesor de Limba și Literatura Franceză la Tazlău, județul Neamț, am revinit în Timișoara lucrând ca profesor de Română și Franceză, traducător din limba Franceză și Inspector Învățământ la Schela Sandra din Ministerul Chimiei Petroliere. Am fost conducător de Cenaclu literar al IAEM Timișoara, am publicat poezii în Antologia Cenaclului, am evoluat la Radio Timișoara cu recital de poezie, la fel și la TV Timișoara, publicând, de asemenea, poezii în Revista Amprentele Sufletului și Revista de cultură și artă 2015 Din 1990 m-am mutat în Statele Unite unde locuiesc în orașul Seattle din Statul Washington. Legătura cu țara natală o păstrez prin poeziile trimise la cenacluri și grupuri literare de pe Facebook, menținând strânsă legătura de colaborare cu alți poeți din Romania. În prezent lucrez la un volum de poezii, precum și la un roman.”

Melancolie
Ionela Crișan

Dacă n-aș ști de unde vii,

Aș crede că toamna te-a pus

Purtată pe frunze în vii,

Pe suflet rugină-n apus...

Dar am văzut cum vântul

Te plimba și nu-ți mai da pace...

Înconjuri prin inimi pământul,

                                   Te joci din pasiune, și-ți place

Să vezi cum te caută toți,

Cum nu pot trăi fără tine...

Și știi că numai tu poți

S-aduci sentimentul de bine...

Oriunde ai fi tu pe drumuri,

Întoarce-te acum la mine!

Mă-nvăluie toamna-n parfumuri

Și-aș mai iubi... n-am pe cine...

Clepsidra
Ionela Crișan

Iubește-mă acum, nu risipi clipa!

Nu vezi cum Timpul ca o hidră

Ne urmărește dușman din clepsidră

Și Îngerul Negru își întinde aripa?

Iubește-mă acum, cui îi pasă de timp?

Când mă scurg ca un fluid încins

Izvorând dintr-o mare de dor necuprins

                                      În care nu mai știm ce-i un „anotimp”…

Iubește-mă acum, fii tu învingător!

Nu-l lăsa pe el să se joace cu noi…

Arată-i că el e unul și noi suntem doi,

Că pe nava noastră tu ești navigator!

Iubește-mă acum, sărută-mă disperat,

Ca și cum ai ști că e pentru ultima oară!

Nici măcar amintiri nu vor mai fi să ne doară,

Vom simții zorii de zi ca pe un înserat…

Iubește-mă acum, lipește-mă de tine!

Să-i arătăm clepsidrei că este o neroadă

Dacă până acum n-a reușit să vadă

Că nimănui nu-i pasă de ea când este bine!

Noi doi
Ionela Crișan

Cum să te pierd când nici nu te-am avut!

Căci cine poate ține-n mâini iubirea?

Ea n-are trup, e doar un început

Țâșnind din curcubeie fericirea...

De ce m-aș teme că poate vei dispare

Când vor cânta cocoșii-n zori de zi?

Cum aș putea să nu te mai văd, oare,

Când știu că lângă tine m-oi trezi?

Căci tu ești eu și eu sunt tu de multă vreme,

Și nimeni nu ne poate de acum despărți!

Cărarea noastră se-așterne între poeme

Cu versuri conjugând doar verbul „a iubi"...

Adorm cu tine-n gând și mă trezesc din vis,

Dar te găsesc acolo, fidel în așteptare...

Ascult privighetoarea prin geamul larg deschis,

Și-ți caut neființa privind departe-n zare...

Și dacă versul meu ți-l dăruiesc acum,

Tu ai să mi-l întorci punând pe el săruturi...

Va fi un veșnic deschizător de drum,

Purtând pe-aripi de înger febrile începuturi...

Ionela Crișan, „Lyrics et prosa”, vol. II, EDITURA NAȚIUNEA, București 2015

Bogdan Stoicescu-„Lyrics et prosa”, volumul II

Bogdan Stoicescu      

         Domnul Bogdan Stoicescu este scriitorul abstracțiunilor prin versuri deosebit de frumoase! În acest volum doi al antologiei LYRICS ET PROSA, timpul pare să fie principala polemică a întrebărilor retorice pe care autorul a dorit să le împărtășească cu noi într-un elegant volum antologic cu treizeci și cinci de minunați co-autori!          

         Sunt Emilian Lican, coordonatorul antologiei și recomand cu căldură lecturarea versurilor antologice ale domnului Bogdan Stoicescu! 

Nu-i timp…

Bogdan Stoicescu

Miroase peste noi a veșnicie,
Alături de orice piedestal,
Nu-i timp de vreo bucurie,
Azi verbul a fi nu are vreun recital...

Miroase doar a frenezie,
În schimburi de oarbe priviri,
Nu-i timp de fericire vie,
Azi atingi și mângăi, măine doar respiri...

Nu-i zvon de libertate nici în vis,
Zilele ce vin, trec repede toate,
Nici azi, nici măine nu vom fi-n paradis,
Și nici nu vom știi dacă-ntre noi sunt șoapte...

Miroase peste noi a veșnicie,
Alături de orice piedestal,
Nu-i timp de vreo bucurie,
Azi verbul a fi nu are vreun recital...

Să dăm tot ce iubim pe repede-nainte,
Și poate chipuri vii printre nori vom cuceri,
Nu-i vântul așa de tare să ne alinte,
Vom săruta deci neantul și vom trăi și altminteri...

Miroase a lemne ude de arțar
În cămările întunecate ale anului,
Nu-i timpul să  simți tot ce-i amar,
Azi clipești și-nchizi ferestrele trecutului...

Miroase peste noi a veșnicie,
Alături de orice piedestal,
Nu-i timp de vreo bucurie,
Azi verbul a fi nu are vreun recital…

Necunoscut decor…
Bogdan Stoicescu

Gândul îmi este presat între zări albastre,
Suspină a suflet pustiit
Cerând sărutări de clipe caste
Și imagini vii dintr-un necunoscut decor.

Acolo florile sunt mângâiate de soare-n glastre
Și înveșmântate  în ferice culori
Jinduiesc cu ramurile căre zare
Chemând revederi după revederi...

Fiecare floare este un chip ce împodobește viață
Cu visuri frământate-n zori de zi,
Obrazul meu atinge sărutări de clipe caste,
Cu revederi vii din acel vast decor...

Și lacrima își sapă un drum habotnic
Pe obrazul unei stele de turcoaz,
Nu știu dacă zarea-i imaculată
Dacă n-o pot privi prin ochii tăi...

Și tristă-mi este emisfera
Ce protejează lăuntric, insipid,
Lentila ce te ascunde nevralgic
În marea limpede de necunoscut...

Gândul îmi este presat între zări albastre,
Suspină a suflet pustiit
Cerând sărutări de clipe caste
Și imagini vii dintr-un viitor necunoscut decor…

SECUNDA
Bogdan Stoicescu

M-am poticnit în tine,
Îngustă secundă!
Și mi-am strivit și fața și degetele,
Și m-a durut până la urletul ființei!
Asta n-am să ți-o recunosc niciodată,
Infinită secundă!
Și mi-am îndopat aiurea privirea, visele și dorința
Ca să încapă toate în tine,
Idioată secundă!
Cu sclipirile tale nebune
De coadă de cometă
Ce au zărit-o toți,
La ea au orbit cu toți!
Și doar eu nu!
...eu, am stabilit că acea traiectorie,
Îmi va provoca a singurătății frică,
Că îmi va atinge destinul,
Dărâmându-mi zidurile,
Eu construind cazemate
Ca să mă ascund de tine,
Cretină secundă!
Dar n-ai să storci din mine nicicând
Sunetul susurului de apă
Ce se scurge aprioric peste pietrele din mină
Unde îmi ascund eu sufletul,
Chiar de este vreme senină,
Pierdută secundă,
Apleacă-te și mori!
Sau închină-te la mine
Așa cum ai făcut în fiecare zori
Și ai aflat de soare, de zâmbetul zilei,
De norii ce mă-nconjoară-n pustiul vieții
Și de versu-mi ce în piept se zbate...
Dincolo de tine ... Adio, secundă!

Bogdan Stoicescu, antologia „Lyrics et prosa” , (volumul II)- EDITURA NAȚIUNEA, București 2015

Șahul de pe harta României ( Rocada Mică)- E.O. 2016

Șahul de pe harta României
(Rocada mică)
Emilian Oniciuc- 23.01.2016

     Istoria națiunii noastre o asemuiesc cu jocul de șah, desfășurat cei drept în mai multe partide, iar una dintre acestea nu este încheiată nici astăzi... În mod absolut specific nației noastre de cele mai multe ori suntem proprii spectatori ai destinului nostru iar meciul este purtat nu de doi jucători ci de mai mulți jucători în funcție de interesele momentului...! Este adevărat că atunci când arbitrii partidei au trișat, noi spectatorii propriului destin ne-am ridicat peste condiția îndurătorului plop în bătaia vântului și ne-am murmurat frunzele spre îndreptarea destinului nostru dacic...! În viziunea mea, ziua de 24 ianuarie a anului 1859- Mica Unire A României, a reprezentat o rocadă mică, venită la timpul oportun și a dus spre o altă victorie, a desăvârșirii identității noastre naționale.
      Doresc să fac un scurt istoric cu privire la acest eveniment. În secolul al XIX- lea asupra principatelor: Moldovei și Țării Românești se întindeau puternicele brațe ale Rusiei și ale Imperiului Otoman care nu doreau să-și slăbească puterea și interesele în favoarea celorlalte mari puteri ale vremii, cum ar fi: Imperiul Francez, Regatul Unit, etc. ... În urma războiului din Crimea, încheiat în anul 1856, Rusia își pierde influența decizională și puterea în zona sa de interes, astfel că prin Tratatul de Pace de la Paris se iau și decizii importante cu privire la soarta principatelor Moldovei și a Țării Românești. Pentru prima dată în Principatele Române, în anul 1857, Marile Puteri înlesnesc organizarea unui referendum cu privire la unire. În Moldova s-a înfăptuit și prima fraudă a voturilor de către caimacanul Nicolae Vogoride, care era „vândut” Imperiului Otoman... În urma acestui scandal internațional, Marile Puteri au încetat relațiile cu Imperiul Otoman, astfel că în anul 1858, la Convenția de la Paris, s-a stabilit unirea parțială a principatelor Moldovei și Valahiei sub denumirea: „ Principatele Unite Ale Moldovei Și Valahiei” care rămâneau totuși sub suzeranitatea Imperiului Otoman și a Marilor Puteri, fiind o unire formală și conjuncturală... Cele două principate urmau să aibă domnitori și capitale separate în Iași și respectiv în București. În anul 1859 în urma alegerilor din Principate și pe fondul unor neprevederi legislative ale Marilor Puteri care nu specificau dacă erau obligatorii două capitale și domnitori diferiți. Prin votul populației celor două principate, se realizează rocada mică prin unirea cu o capitală, la Iași sub oblăduirea unui singur domnitor: Alexandru Ioan Cuza...!
        
     Data de 24 ianuarie 1859 a reprezentat un alt pas important spre Mare Unire iar Alexandru Ioan Cuza este cel care a desăvârșit recunoașterea internațională a acestei uniri și a existenței acelorași vorbitori de limbă valahă pe întreg teritoriul României de azi așa cum o știm noi...

Emilian Oniciuc- 23.01.2016

Frumoasa din vis- Emilian Lican (Oniciuc)- E.L. 2014

Frumoasa din vis Emilian Oniciuc ( Lican )

Plouă mărunt pe păru-ți despletit, Eşti îndrăgostită şi nu-ți pasă... Aştepți înflăcărată noul tău iubit În seara care încet, încet se lasă. Sună telefonul care te-a trezit, Realitatea crudă te face capricioasă, Ochii-ți căprui și triști s-au umezit În singurătatea ce genele ți-apasă...

Cuprinzi perna în brațe cu sânul dezgolit, Gemând uşor, pierdută în fantasme, Inconştientă, tandru mâna ți-ai oprit, Între fierbințile catifelate coapse...

Telefonul sună dar nu-l mai auzi, Tânguiri impudice inundă odăița, Perna toată-i strânsă, tremuri, asuzi Tot mai nepotolită îți este dorința...

După un timp se-aud picături Care lovesc ludic în fereastră... Iar tu dezvelită, nu te mai înduri Să-ți revii din minunata transă...

Mijesc uşor privirea, ochii deschid, Trezirea mă aruncă parcă în abis. Telefonul vibrează, să răspund decid: Tu mă suni, frumoasa mea din vis...!

Emilian Oniciuc (Lican) (versuri refăcute- 09.10.2016) Șoaptele destinului- Editura Națiunea 2014 Sursa fotografiei: internet

Romanticii-Emilian Lican- E.O. 2014

Romanticii...
Emilian Lican

Fiecare iubire pierdută-i într-un gol al sufletului,
Fiecare stea căzută-i într-un gol al cosmosului,
Fiecare Lună-i mai strălucitoare şi frumoasă
Cu cât despărţirea-i mai amară și mai duioasă...

Fiecare coardă de chitară în serenade te sfâşie,
Praful iubirii prin praf de stele se împrăștie,
Fiecare notă muzicală în amurg te răscoleşte
Amăgind simţirea fiinţei dragi care te iubeşte.

Fiecare din noi avem doruri secrete, uitate
Gări regăsite aiurea într-un miez de noapte,
Flori de pomi de vântul uitării scuturate,
Iubiri începute, regăsite sau demult uitate...

Emilian Lican- Șoaptele destinului (2014)

Înger Păzitor-Emilian Lican (Oniciuc), E.O: 2014

Înger Păzitor

Emilian Lican

(- Bunicule, poveştile-s adevărate?

 - Nepoate, asta e adevărată!

 - Dar devărate nu sunt toate?

 -Ba da, pentru că... a fost odată...)

Imediat după război,

Într-o vară cu secetă mare,

Am aranjat jugul pe boi,

În zorii dimineţii pe răcoare.

Cu carul mult aveam de mers,

Să aduc apă rece de izvor,

Cu grijă butoaiele le-am șters

Şi am pus peste ele un covor

Deoarece coviltir nu aveam

Iar colbul tare se mai vâltura...

În praful secetei  îmi doream

Să-mi port cu grijă-ncărcătura...

Aveam şi fân în carul meu

Şi un micuț butoi sălciu cu apă,

Că, până la gară, drumul era greu

Iar setea din el boii-şi adapă...

Pe cap cu pălăria cea din paie,

Cu borul mare pentru umbră,

Pe calea lutului uscat în vâlvătaie

Am pornit mânat de setea sumbră...

 

Pustiu era în drumul meu,

Tristeţea-mi nu-i un ifos,

Dar eram singurul ,,zmeu"

Scăpat cu greu de tifos...

Prietenii mei cei mai buni

Au scăpat în veci de sete...

I-am îngropat într-o zi de Luni,

Slăbiți, rămaşi numai schelete...

  

(Bunica ta, dragă nepoate,

Era ,,grea"cu mamă-ta...

Se ruga în fiecare noapte

Să nu sfârşim în boala asta.)

Ajuns târziu în ceasul din amiazi,

Grăbit, butoaiele cu apă le-am umplut.

Dar soarele topea şi cetinile de brazi,

Iar talpile-mi fierbinţi erau de lut.

Am dat drumul la boi pe un imaş,

Să pască-n trista uscăciune...

Obosit şi pe vară sleit și pizmaş,

Am intrat într-un vagon de cărbune.

Era cumva la umbra unui dâmb,

Iar umbra-i era precum o părere,

Se unea cu un copac tare strâmb

Peste vagon, în toropeală și plăcere...

Am așezat o bucată de carton

Peste praful sticlos de carbune

Şi am intrat curând în... ton

Cu visele şi clipele mai bune...

Pe patul de carton uitat,

Eram în colţul raiului de vis,

Cu sufletul pierdut, amanetat

De iad într-un himeric paradis...

De era real, nu mai ştiam

Când ochii i-am deschis;

Era întuneric şi credeam

Că-n moarte sunt proscris...

Am sărit buimac în picioare.

De boi,atunci, mi-am amintit...

Privind în liniştea tulburătoare

Spre mine-o mână albă am zărit...

Am îngheţat de spaimă!

Mâna albă ciudat strălucea

În noapte, ca un  fel de ştimă,

Spre mine lin dansând plutea.

M-a atins pe pieptul dezgolit

Şi uşor spre podea mă împinse,

De podea m-am simțit deodată lipit

Când totul în jurul meu se aprinse...

Se aprinse-n zgomot infernal

De se cutremura pământul,

Simţeam în suflet un fior carnal

Cum mă frigea şi simțeam vântul...

(Nepotul se uita uimit

Cu ochii în mirare;

Era puţin nedumerit,

Din ce motive, oare?)

În gară se făceau manevre,

Iar o cisternă la vale a scăpat.

În acele cu viziuni de minerve,

O mâna albă, m-a salvat...

De mine un înger s-a îndurat!

Să fie al meu înger păzitor?

Înduioşat de sufletu-mi curat,

În ceasul cel răzbunător...

(Nu-i minciună, e adevărat,

Şi acum la ceas de bătrăneţe,

Un pui de înger m-a salvat

De singurătate şi tristeţe...)

Emilian Lican
„Șoaptele destinului”- Editura Națiunea, București 2014