Înger Păzitor-Emilian Lican (Oniciuc), E.O: 2014

Înger Păzitor

Emilian Lican

(- Bunicule, poveştile-s adevărate?

 - Nepoate, asta e adevărată!

 - Dar devărate nu sunt toate?

 -Ba da, pentru că... a fost odată...)

Imediat după război,

Într-o vară cu secetă mare,

Am aranjat jugul pe boi,

În zorii dimineţii pe răcoare.

Cu carul mult aveam de mers,

Să aduc apă rece de izvor,

Cu grijă butoaiele le-am șters

Şi am pus peste ele un covor

Deoarece coviltir nu aveam

Iar colbul tare se mai vâltura...

În praful secetei  îmi doream

Să-mi port cu grijă-ncărcătura...

Aveam şi fân în carul meu

Şi un micuț butoi sălciu cu apă,

Că, până la gară, drumul era greu

Iar setea din el boii-şi adapă...

Pe cap cu pălăria cea din paie,

Cu borul mare pentru umbră,

Pe calea lutului uscat în vâlvătaie

Am pornit mânat de setea sumbră...

 

Pustiu era în drumul meu,

Tristeţea-mi nu-i un ifos,

Dar eram singurul ,,zmeu"

Scăpat cu greu de tifos...

Prietenii mei cei mai buni

Au scăpat în veci de sete...

I-am îngropat într-o zi de Luni,

Slăbiți, rămaşi numai schelete...

  

(Bunica ta, dragă nepoate,

Era ,,grea"cu mamă-ta...

Se ruga în fiecare noapte

Să nu sfârşim în boala asta.)

Ajuns târziu în ceasul din amiazi,

Grăbit, butoaiele cu apă le-am umplut.

Dar soarele topea şi cetinile de brazi,

Iar talpile-mi fierbinţi erau de lut.

Am dat drumul la boi pe un imaş,

Să pască-n trista uscăciune...

Obosit şi pe vară sleit și pizmaş,

Am intrat într-un vagon de cărbune.

Era cumva la umbra unui dâmb,

Iar umbra-i era precum o părere,

Se unea cu un copac tare strâmb

Peste vagon, în toropeală și plăcere...

Am așezat o bucată de carton

Peste praful sticlos de carbune

Şi am intrat curând în... ton

Cu visele şi clipele mai bune...

Pe patul de carton uitat,

Eram în colţul raiului de vis,

Cu sufletul pierdut, amanetat

De iad într-un himeric paradis...

De era real, nu mai ştiam

Când ochii i-am deschis;

Era întuneric şi credeam

Că-n moarte sunt proscris...

Am sărit buimac în picioare.

De boi,atunci, mi-am amintit...

Privind în liniştea tulburătoare

Spre mine-o mână albă am zărit...

Am îngheţat de spaimă!

Mâna albă ciudat strălucea

În noapte, ca un  fel de ştimă,

Spre mine lin dansând plutea.

M-a atins pe pieptul dezgolit

Şi uşor spre podea mă împinse,

De podea m-am simțit deodată lipit

Când totul în jurul meu se aprinse...

Se aprinse-n zgomot infernal

De se cutremura pământul,

Simţeam în suflet un fior carnal

Cum mă frigea şi simțeam vântul...

(Nepotul se uita uimit

Cu ochii în mirare;

Era puţin nedumerit,

Din ce motive, oare?)

În gară se făceau manevre,

Iar o cisternă la vale a scăpat.

În acele cu viziuni de minerve,

O mâna albă, m-a salvat...

De mine un înger s-a îndurat!

Să fie al meu înger păzitor?

Înduioşat de sufletu-mi curat,

În ceasul cel răzbunător...

(Nu-i minciună, e adevărat,

Şi acum la ceas de bătrăneţe,

Un pui de înger m-a salvat

De singurătate şi tristeţe...)

Emilian Lican
„Șoaptele destinului”- Editura Națiunea, București 2014

Văduva Andreea: „Lyrics et prosa”

Andreea Văduva

   Am 26 de an șii locuiesc în comuna Filipeștii de Padure,

Județul Prahova. Sunt membră a grupurilor „Lirix” și „Terapie

prin poezie” din rețeaua Facebook. Iubesc poezia de mic copil,

mi-a fost și îmi este terapie și refugiu în momente grele ale vieții.

Motto:

„Cand scriu o poezie,

Nu eu scriu,

Ci sufletul meu scrie!”

Bărbatul de n-ar fi ...

Andreea Văduva

Bărbatul de n-ar fi ,

Femeia s-ar simţi

Ca floarea în deşert,

Ca muza fără poet.

Ca vioara fără corzi,

Ca regatul fără lorzi,

Ca furtuna fără stropi,

Ca aleea fără plopi.

Ca izvorul fără apă,

Ca îngerul fără harpă,

Ca romanul fără fi le,

Ca bolnavul fără zile.

Ca pictorul fără pânză,

Ca ramul verde, fără frunză,

Ca Raiul fără lumină,

Ca prizonierul fără vină.

Nu-mi lua iubirea...

Andreea Văduva

Nu-mi lua iubirea dacă pleci,
Lasă-mi-o mie pe toată,
Să mă-ncălzească în nopţi reci
Când n-o să-mi fi i aproape ,fată.

Nu-mi lua iubirea, doar te du
Pe drumul ce mereu te cheamă.
Cine sunt eu să îţi spun „Nu”?
Un trecător cu a lui dramă.

Nu-mi lua iubirea, ia-mi amarul
Ce îl am în suflet când mă dori.
Cu lacrimi mi-am umplut paharul,
Şi mi le beau până în zori.

Nu-mi lua iubirea, fi e-ţi milă,
Căci fără ea sunt prea sărac.
Pe tine te-am pierdut,copilă,
Durerea mea nu are leac.

Nu-mi lua iubirea, doar atât
Şi nu-ţi mai cer nimic, pelino.
Te iubesc, habar n-ai cât,
Dar te las să pleci, haino.

Andreea Văduva: „Lyrics et prosa”, volumul I,Editura Naíunea-2015

Gabriela Zidaru- „Lyrics et prosa”

Gabriela Zidaru

   Sunt născută în Drăgășani, într-o familie de intelectuali.Am făcut liceul la Sibiu din cauza persecuțiilor politice ale vremii, unde am avut onoarea de a-l cunoaște pe scriitorul Paul Constant care a fost mentorul meu în ale scrisului. A avut o mare înfluență în orientarea mea spre literatură. Am scris încă din liceu și am publicat la Tribuna Sibiului. Sunt absolventă a Institutului pedagogic, catedra biblioteconomie. Colaborez cu mai multe reviste literare în care public poezii, dar și proză scurtă.. Am la editură un volum de poezii și altul este în pregătire. Sunt co-autor la antologia „Limba noastră românească”, al treilea volum din colecția „Cu patria în suflet”, editura Națiunea 2014, și public în mai multe grupuri literare. 
   Muza Caliope este cea mai bunăprietenă a mea, ea mă inspiră și mă motivează să scriu.

Copiilor mei
Gabriela Zidaru

Copiii mei cu ochii de cicoare
Și suflete frumoase ca de flori,
Sunteți iubirea vieții ce nu moare,
Sunteți averea strânsă în comori!

Mi-ați dat puterea de-a trăi în viață
Și bucuria de-a vedea în voi
Lumina soarelui de dimineață,
Și fericirea că sunteți cu noi!

Voi ați zburat la cuiburile voastre,
Dar vieții mele voi i-ați dat un sens.
Ați înflorit ca florile din glastre,
Privirea mea se bucură imens!

Acum, când anii grei ai senectuții,
Mi-au nins în păr a iernilor zăpezi
Și mi-au impus rigorile virtuții,
Prin voi, în ochii-mi înfloresc livezi.

Prin voi trăiesc a doua tinerețe
Și sufletu-mi e orgă de culori,
Căci văd în voi a vieții frumusețe
Și inocența gingașelor flori.

Luceafărul nemuritor
Gabriela Zidaru

Tu ești și Demon, ești și Înger
Și chiar Lucefăr răsărit,
Căci adevărul spus-ai sincer
Și-ai fost ucis, dar n-ai murit!

Ești viu și-așa rămâi de-a pururi
În suflete și-n amintiri.
Vei fi cu noi „sara pe dealuri”
Și pe-ale „lacului” luciri!

În taina nopții ai răsărit
Ca Luceafăr nemuritor,
Iar țării tale tu i-ai dorit
„Falnic și mare viitor”!

Ne-ai scris de Mircea la Rovine,
Când nemul el și-a apărat,
De teiul sfânt ce pentru tine
Plânge de dor neîncetat.

„Odă în metru antic” ne-ai lăsat,
Cum numai Sapho mai scria.
„Și-n liniștea serii” ne-am uitat
„La geamul tău ce strălucea...”

Dar tu ai „avut un singur dor”
Și nimeni nu te-a înțeles
Când tu cântat-ai al tău amor,
Pe lângă plopii tăi ,ades...!

Tu „geniu pustiu”și ne-nțeles
De „epigonii” din trecut,
Astăzi pentru noi ești cel ales
Și-n Pantheon recunoscut!

Legenda dafinului
Gabriela Zidaru

Frumoasa nimfă Dafne, ce în Olimp,
Zeului Peneus i-era fiică.
Ea pură a dorit să fie în timp,
                                                     Pe pajiști să zburde fără frică.

Regi și eroi au vrut-o de soție.
Pe toți refuzul său i-a întristat,
Căci o doreau alături să le fie
Cu frumusețea ei de neuitat.

Și mândrul zeu Apollo a văzut-o,
El, fermecat, pe loc s-a-ndrăgostit.
Dar nici iubirea lui nu a dorit-o
Și grabnic spre coline a fugit.

Când zeul era gata să o prindă,
Cu teama-n glas, ea tatăl și-a rugat
Să îi deschidă apa, s-o cuprindă,
Să-i schimbe frumusețea ce i-a dat.

Nici n-apucase ruga să sfârșească,
Pe când scoarța rece trupul i-a cuprins.
Din brațe ramuri începeau să-i crescă,
Picioarele în rădăcini s-au prins...

Și părul său, în frunza verde, iată,
Pe ramuri strălucește preschimbat!
Dar zeul neuitând-o niciodată,
Pe Dafne veșnic el a adorat.

Cu frunza ei și-a împodobit și fruntea,
Și tolbe cu săgeți, și lira sa.
Cununa de dafin răsplătea cinstea
Celor ce au învins în lupta grea.

Gabriela Zidaru: Volumul I  al antologiei „Lyrics et prosa”-Editura Națiunea, București 2015

Ecaterina Șerban: „Lyrics et prosa”

Ecaterina Șerban

   Iubesc poezia de când mă știu. M-am născut și am copilărit într-o zonă în care muntele stătea tot cu fruntea la cer, legănându-și pruncii cu ochi verzi de brazi. Am cutreierat prin păduri „eminesciene” în adolescență, căutând răspunsuri la întrebările despre existența mea; am visat cu ochii deschiși privind râul care îmbrățișa fiecare piatră odată cu trecerea peste ea; am crescut în mijlocul florilor care priveau mereu spre cer și printre păsările care sărutau cerul prin mișcarea aripilor în timpul zborului. Activez din 2009 în Cenaclul ”George Topârceanu” din Sibiu și sunt colaborator al revistei ”Rapsodia” patronată de Cercul Militar Sibiu. Din scrierile mele personale: Jurnalul unei Metafore, 2010; Esențe de zbor, 2013. Din scrieri în cărți colective: A 11-a poruncă - generația  așteptianismului, 2011; Poezia iubirii - Arta conversației, 2012; Sărutul - Arta conversației, 2014; Suflet nemuritor - Popasuri culturale românești; Nemuritorii cuvintelor - Popasuri culturale românești; Piramida sufletului, 2014;

Doar poetul
Ecaterina Șerban

Azi cerul s-a oprit din spus,
pentru pământul nesupus
și l-a lăsat în voia lui,
ca să-ntoarcă singur lumi,
apoi să le rotească-n vis
să creadă pentr-o clipă
că este-un paradis…
Azi cerul s-a oprit din spus,
pământului pare supus -
se deschid iarăși ferești
luminate-n dor de viu,
parcă-n cetele cerești,
îngeri cântă în lumină
despre treceri pământești.
Azi cerul s-a oprit din spus,
scoate primăvara din apus
și-mbrățișează pământul,
desenează speranța
ce în duh o poartă vântul,
peste frică trece cutezanța -
doar poetul, dăltuie cuvântul.

Acoperă-mă iubire
Ecaterina Șerban

Acoperă-mă iubire,
doar cu un poem
sideral
să mă las mângâiată
de raze din cuvinte
trezită apoi în brațe
cu visul
să-l port cu mine
până la inevitabilul final…
Acoperă-mă iubire,
cu verdele unei primăveri
ce-a înmugurit atunci
ramul de timp,
scos din ierni reci
triste tăceri,
gândul
aleargă și azi
după acel anotimp…
Acoperă-mă iubire,
cu pătura de cer,
cum ceru-o face
îmbrățișând pământul,
să uit pentru-o clipă
că sunt efemer
și-n pas de vals
să ne poarte vântul

Ecaterina Șerban , „Lyrics et prosa”- Editura Națiunea, București 2015

Cristina Florina Voica

   „M-am născut in Timișoara. Am urmat liceul „Ion Mincu” din Timișoara cu profilul Informatică, în paralel cu Școala de Arte Populare secția canto, având ca profesoară pe Carmen Popovici Dumbravă. Am terminat facultatea de Management în Alimentație Publică și Agroturism.    M-am căsătorit la vârsta de 20 de ani, după care a apărut primul soare din viața mea, Arthur, iar la 26 de ani m-a bucurat Dumnezeu cu un înger pe nume Anghel. Cu poezia cochetez înca de când eram copil și îmi petreceam nopțile în curte numărând stelele și încercând să înțăleg rostul meu în univers.
   Părerea mea despre poezie este că nu există poezii frumoase sau urâte. Poezia, în viziunea mea, este o înşiruire de cuvinte capabile să rezoneze cu sufletul omului. Aceeași poezie poate să fie diferit percepută de mai mulți cititori, iar pentru fiecare, cu siguranță, vor exista versuri diferite prin care aceasta se va face remarcată.
   Adepţii poeziei sunt cei care vor să crească în spiritualitate, iarei se află printre cei puţini cu adevarat trăitori, flămânzi după cunoaşterea din interior, cunoaştere pe care o poţi găsi doar
în poezie. Tot ce este minunat în lume se află în poezie şi în muzică, acestea fiind cele mai la îndemână modalităţi naturale de exprimare a sufletului nostru.”

Atât...
Cristina Florina Voica

Sterile și reci în vâltoare de vremuri
Cuvintele dulci se sfârșesc în îndemnuri.
O lume-n visare și-n afară de ea
Se-ngloadă subiectul tinzând spre o stea.

Te iubesc, te ador, șoptește și vântul.
În inimi apare trăind doar cuvântul.
Trăire? Simțire? Ce-s astea acum?
Tu nu vezi? Îndemn îți presar eu pe drum!

Ce gol și pustiu, fără dor și simțire,
Un cer cenușiu de cuvânt făr trăire.
Îți zâmbesc micșorând ale buzelor colțuri
Și renasc spulberând tot cuvântul din hățuri.

Mireasa de-o clipă
Cristina Florina Voica

Precum cerul se scurge
Din noapte spre zi
Iar luna măreață va piere,
Așa inima cântă pe note târzii

Amintind de iubiri în tăcere.
Ca un glas de copil
Întărit de ecou,
Ce străpunge în inimă mama,
Tăcerea-nrămată precum un tablou
Am prieteni doar clipa și rana.

Așteptând de la zi
Un soare pe cer,
Toți norii se strâng laolaltă,
Iar eu mă trezesc în lume stingher
Căci iubiri... n-am avut niciodată.

Cristina Florina Voica: „ Lyrics et prosa”- Editura Națiunea, București 2015

Marioara Nedea: „Lyrics et prosa”

Marioara Nedea

   „ Sunt din Panciu și am absolvit Facultatea de Istorie și Drept.În prezent sunt referent de specialitate. În perioada 1995-2003 am participat la diverse concursuri naționale de poezie, în urma cărora am obţinut menţiuni şi premii printre care: Premiul revistei Luceafărul, la Concursul Național de Poezie ,,Porni Luceafărul” desfăşurat la Botoşani în anul 2000; Premiul Radio Craiova la Festivalul Naţional de Poezie „Bilete de Papagal” desfăşurat la Târgu Jiu în anul 2002; Premiul III la Concursul Naţional de Poezie „Nichifor Crainic” desfăşurat la Giurgiu în anul 2000. Din anul 2014 sunt membră a Cenaclului Literar Luceafărul din Giurgiu și sunt colaboratoare a unor reviste literare din ţară. ”

Invenție
Marioara Nedea

Am inventat un insectar de fluturi
care-mi inundă-n mod intempestiv
Cămara inimii golită de săruturi
şi antamată-n movul de pe tiv.
Diseară când va scânteia argintul
pe solzii crapilor încornoraţi,
Să vii pe-un cal zburând ca vântul,
Să vii cu cerbii din Carpaţi.
Să vii cu vulpile roşcate,
Să-mi toarne-n păr tot castaniul
din murele denominate,
Din trupul tău, prea străveziul.
La noapte te-o muşca de buză
o libelulă deghizată
într-un picou de buburuză
şi-o lacrimă tergiversată.

Lună plină
Marioara Nedea

Se înserează-n trupul tău versat
şi lebăda îşi leagănă decenţa
printre lăstunii cerului vexat,
Din care mai coboară indecenţa.
Un iad multiplicat în tibii
de greieri şi furnici blazate,
Posedă astăzi doar amfibii
Şi ştiuci gravide, timorate.
Orbite-n scânteierea ojei,
Trei degete mai emigrează
Într-o lagună unde lojei
de asfinţituri, îi veghează
trei felinare de răşină
la căpătâiul nins de veac.
În nopţile cu lună plină,
Ignoră-mă. Sunt vârcolac.
Şi-am să te ronţăi cam lasciv
că nu am dinţi, dar am motiv

Marioara Nedea: „Lyrics et prosa”- Editura Națiunea, București 2015