Cristina Florina Voica

   „M-am născut in Timișoara. Am urmat liceul „Ion Mincu” din Timișoara cu profilul Informatică, în paralel cu Școala de Arte Populare secția canto, având ca profesoară pe Carmen Popovici Dumbravă. Am terminat facultatea de Management în Alimentație Publică și Agroturism.    M-am căsătorit la vârsta de 20 de ani, după care a apărut primul soare din viața mea, Arthur, iar la 26 de ani m-a bucurat Dumnezeu cu un înger pe nume Anghel. Cu poezia cochetez înca de când eram copil și îmi petreceam nopțile în curte numărând stelele și încercând să înțăleg rostul meu în univers.
   Părerea mea despre poezie este că nu există poezii frumoase sau urâte. Poezia, în viziunea mea, este o înşiruire de cuvinte capabile să rezoneze cu sufletul omului. Aceeași poezie poate să fie diferit percepută de mai mulți cititori, iar pentru fiecare, cu siguranță, vor exista versuri diferite prin care aceasta se va face remarcată.
   Adepţii poeziei sunt cei care vor să crească în spiritualitate, iarei se află printre cei puţini cu adevarat trăitori, flămânzi după cunoaşterea din interior, cunoaştere pe care o poţi găsi doar
în poezie. Tot ce este minunat în lume se află în poezie şi în muzică, acestea fiind cele mai la îndemână modalităţi naturale de exprimare a sufletului nostru.”

Atât...
Cristina Florina Voica

Sterile și reci în vâltoare de vremuri
Cuvintele dulci se sfârșesc în îndemnuri.
O lume-n visare și-n afară de ea
Se-ngloadă subiectul tinzând spre o stea.

Te iubesc, te ador, șoptește și vântul.
În inimi apare trăind doar cuvântul.
Trăire? Simțire? Ce-s astea acum?
Tu nu vezi? Îndemn îți presar eu pe drum!

Ce gol și pustiu, fără dor și simțire,
Un cer cenușiu de cuvânt făr trăire.
Îți zâmbesc micșorând ale buzelor colțuri
Și renasc spulberând tot cuvântul din hățuri.

Mireasa de-o clipă
Cristina Florina Voica

Precum cerul se scurge
Din noapte spre zi
Iar luna măreață va piere,
Așa inima cântă pe note târzii

Amintind de iubiri în tăcere.
Ca un glas de copil
Întărit de ecou,
Ce străpunge în inimă mama,
Tăcerea-nrămată precum un tablou
Am prieteni doar clipa și rana.

Așteptând de la zi
Un soare pe cer,
Toți norii se strâng laolaltă,
Iar eu mă trezesc în lume stingher
Căci iubiri... n-am avut niciodată.

Cristina Florina Voica: „ Lyrics et prosa”- Editura Națiunea, București 2015