În mod sigur, momentul unui debut literar sub lumina unei tipografii nu va putea fi uitat niciodată...! În mod sigur îmi voi aminti cu deosebit respect despre acest minunat debut al doamnei Angela Mihai în antologia „Lyrics et prosa”, volumul II.
Nu este vorba doar de un minunat talent, nu este vorba doar de un minunat om, este pur și simplu poezia regăsită în minunatele creații pe care autoarea le împărtășește cu noi în această elegantă antologie! De la Pământ și un colț de Lună, o muză ar putea muri dacă nu s-ar regăsii în paginile unei cărți... Să nu întrebați niciodată: „de ce...?” Nici poeta Angela Mihai nu-și dorește această întrebare... Are poate doar o nedumerire cu privire la persoana care i-a furat culoarea iar lumea pare că s-a daltonit în alb și negru în timp ce versurile-i minunate prind culoare și consistență sufletească!
Sunt Emilian Lican, coordonatorul antologiilor „Lyrics et prosa” și recomand cu căldură lecturarea acestor volume de literatură românească, contemporană!
Iată ce spune despre sine, poeta Angela Mihai :
 |
| Constantin și Angela Mihai |
Datorită inițiativei coordonatorilor, debutul meu literar se va produce în Antologia „Lyrics et Prosa” , vol II, alături de co-autori de care sunt mândră să mă regăsesc.
Angela Mihai
Un Pământ şi-un Colț de Lună
Așternuseră 'ntr-o noapte,
Peste calea lor nebună
Vorbe mari și grele șoapte.
El de jos privea spre Colțul
Ce din cer cu-a sa chemare
Îl striga, neştiind că el
E în altă depărtare.
Între ei creșteau distanțe
Din cuvinte împletite
Rătăcindu-i pe-amândoi,
Pe planete diferite.
Colțul rupt din Luna tristă,
Picura sânge prin lacrimi
Iar Pământul, calm, distant,
O privea în negre patimi.
Colțul lăcrima într-una
Căci avea dureri ascunse,
Iar Pământul asculta
Vraja vorbelor nespuse.
Câteodată Luna ruptă,
Încerca să lăcrimeze
Iar Pământul, serios,
Îi cerea să înceteze.
Cu durere primea sfaturi
Colțul trist din Luna ruptă,
Căci Pământu-n rece-cald
Fără voie... o inundă.
Ea îi cere-n taina mare
S-o privească mai atent
Însă el, ca un Pământ
Rămânea mereu inert.
Supărarea se-ncinsese
Ea nebună își dorea,
O privire și-un sărut
Însă el... nici nu gândea.
Colțul trist de Lună plină
Avea lacrimi pân' la brâu,
Însă el, Pământul rece,
Îi ținea vorbele-n frâu.
Gata! Spune Luna frântă
Nu mai vreau nimic să-ți cer
Voi păstra mereu în colțu-mi,
Visul tău cel efemer.
El trezit așa deodată
A vorbit fără să știe
Invitând Colțul de Lună,
Pe o plajă mai pustie.
Luată pe neașteptate
De tot... înghețase Luna
Și dorit-a să rămână,
Mută pentru totdeauna.
Iar Pământul fericit
Că-nchisese gura Lunii,
A-ngropat adânc sub el,
Taina lor, de frica lumii.
Un Pământ și-un Colț de Lună,
Au ascuns într-o batistă,
O poveste ne-ncepută,
Rece, tristă, interzisă.
Angela Mihai
Din ploaia toamnei și din zori,
O muză a căzut, așa...
Cu aripi frânte de văzduh
Și nu putea deloc zbura.
În zbor se înalțase mult
Căci fericită se simțea,
Dar aripile de văzduh
S-au frânt, căzând cu tot cu ea.
Dar nimeni nu-i ştia povestea
De unde vine,cine este
Și toți în jur pariu făceau
Că este ruptă din poveste.
Sub șoaptele bănuitoare
Se întrebau de este vie,
Dar nimeni n-ar fi bănuit,
C-a stat o viață-n colivie.
Și i-a venit așa, deodată,
În zori cu ploi și cu tristețe,
Să iasă ea din colivie
La lume ca să dea binețe.
Și cam împleticită-n pași
Mergea aiurea, făr' să știe
Că toate drumurile ei
Mergeau 'napoi... la colivie.
Zărise-o dâra de lumină
Și s-a-nălțat cam mult în zbor,
Când a simțit c-avea legată
Și colivia... de picior.
Căzând, a vrut să se agațe
De luminița ce-i părea,
Că e mai trainică și poate,
Să fie trambulina sa.
Dar a străpuns ușor lumina
Și aripile i s-au dus,
Erau văzduh și prea fragile
Să zboare chiar atât...de sus.
S-a prăbușit fără să-i pese
De lumea ce n-o cunoștea,
Doar ea știa că e o muză,
O muză ce în zbor murea.
Și-a şuşotit o lume-ntreagă
Găsind apoi în colivie
Cine era, scria-ntr-o carte,
Era o muză-n...poezie.
Angela Mihai
Ești unicul ce mi-ai furat toată culoarea
De am rămas acum un nud alb-negru doar,
Să poți să îmi ascunzi de toți candoarea
Sub un desen de-al tău pe-un calendar.
Din roșul buzelor focos ai desenat o floare
Și-ai creionat apoi din umbra mea pistil,
Din iarba oglindită-n ochii mei, culoare,
În frunza verde ce schimbase al meu stil.
Din rozul de pe chip creat-ai fluturi vii,
Cu mici steluțe din privirea-mi lunecoasă,
Și firav m-ai convins în nopțile târzii
Că în alb-negrul tău, eu, azi sunt mai frumoasă.
Din albul pielii mi-ai furat cu-n strop mai mult
Și-n jurul meu tu ai creat un frumos univers,
Să nu zărească cei din jur alb-negru-mi nud
Pe care-n toi de noapte albă îl pictezi.
Din caldu-mi puls mi-ai smuls culori vibrânde
În mii și mii de arzători fiori ce ne-au pătruns
Țesând alb-negru-mi nud prin tainele-ți ascunse
Să stau să-mi furi toată culoarea m-ai... supus.
Pictându-mă în nud alb-negru doar,
Să poți să îmi ascunzi de toți candoarea
Într-un desen pe calendarul din sertar.
Angela Mihai- Antologia „LYRICS ET PROSA”, vol. II, EDITURA NAȚIUNEA, București 2015
